Vino si tu pe pagina de Facebook pentru o stire de stiinta, explicata simplu, in fiecare zi!
Pagina de Facebook!
În fiecare zi, o nouă fotografie din universul nostru fascinant împreună cu o explicaţie scrisă de către un astronom profesionist: Astronomy Picture Of the Day
   
Fizica Povestita

I
Fizica Povestita

„Studiul stiintific al viselor”, o carte de William Domhoff

„Visul este manifestarea constiintei în somn”, spunea odata un cercetator american. Desigur, bucatele mici de constiinta, conducând la farâme de idei si imagini fragmentate. Într-o proportie covârsitoare, visul pare o colectie de întâmplari de cele mai multe ori bizare, pe care nici macar nu ne li amintim cum trebuie si de aceea le aruncam la cosul zilei de îndata ce îndatoririle zilei ne coplesesc dis-de-dimineata. În afara de visele repetitive si cele câteva cu adevarat speciale, restul reprezinta o parte uitata a vietii noastre.
Si totusi, daca visul nu este decât manifestarea constiintei în somn, oare nu trebuie sa îi acordam si lui aceeasi importanta ca si întâmplarilor zilnice? Oare nu suntem tot noi aceeasi care visam? Si oare, cercetând visul si mecanismele sale, nu putem afla mai multe despre noi însine? Nu putem lamuri în parte ce suntem de fapt? Ce este aceasta manifestare înauntrul nostru pe care o numim constiinta, acel „eu” pe care îl purtam cu noi si în zi si în somn?

Urmarit de aceste gânduri, m-am gândit ca nu ar fi rau sa vad ce spun oamenii de stiinta despre formarea viselor si relevanta acestui mecanism în întelegerea constiintei. De aceea, am comandat pe internet o carte cu un nume care nu poate fi mai potrivit: „Studiul stiintific al viselor” („The scientific study of dreams).
Scrisa de un cercetator activ în domeniu, G. William Domhoff, cartea aduce împreuna ultimele observatii din domeniul retelelor neuronale si al analizei de continut a viselor. Cartea este scrisa într-un mod academic si pare mai mult o colectie de articole din reviste de specialitate. Aceasta o face destul de greu de citit, însa efortul este rasplatit în parte.

Cea mai raspândita metoda de studiu a viselor pare sa fie trezirea pacientilor, unde acestia trebuie apoi sa povesteasca ce îsi amintesc. În plus, cercetatorii pot folosi electrocardiograme pentru studiul semnalelor electrice din creier si aparate de imagistica cu rezonanta magnetica pentru a vedea care parti din creier sunt active în timpul viselor.

La 100 de ani dupa Sigmund Freud ne putem întreba, pe buna dreptate, ce am aflat în plus. Iata care sunt principalele descoperiri, în toti acesti ani, dupa William Domhoff:
• Din studii de imagistica asupra pacientilor cu leziuni a reiesit ca visele sunt destul de bine localizate în diverse regiuni ale cortexului. Este ca si cum, pentru a putea aparea, visele trebuie sa foloseasca anumite functii specifice ale creierului, care trebuie deci mai întâi activate.
• Cele mai puternice vise apar în perioadele de somn denumite REM („Rapid Eye Movement”- miscari rapide ale ochilor). Aici activitatea neuronala pare similara cu cea de dinainte de trezire. Perioadele REM apar de 4-5 ori pe noapte si ele formeaza în totalitate cam un sfert din durata totala a somnului. Pare deci ca visam mult mai mult decât ne putem aminti.
• Copiii de pâna la 6 ani nu viseaza decât putin, iar în perioada 6-11 ani se formeaza aceasta capacitate de a visa. Interesant, experientele din aceasta perioada formeaza continutul a celor mai multe vise coerente pe perioada întregii vieti. Cu alte cuvinte, visele ne reamintesc în mare parte copilaria.
• Desi Freud are partial dreptate, visele sunt de cele mai multe ori incoerente si lipsite de semnificatie, având schimbari bruste de scene de cel putin câteva ori într-un vis. Visele cu semnificatie se regasesc de obicei în perioada de dinainte de trezire. Dintre acestea, visele repetitive joaca un rol important. Cu alte cuvinte, din jungla de vise, doar câteva poarta capacitatea de a avea o semnificatie.

În fata acestor observatii relativ disparate, William Domhoff propune un model fenomenologic al creierului, pe care acesta îl denumeste „model neuro-cognitiv” („neurocognitive model”). Acesta ar fi de fapt asemanator cu cel al unei orchestre ce cânta muzica, orchestra ce ar reprezenta creierul nostru în timpul zilei. Noaptea însa, anumite instrumente ar fi aduse la tacere, iar fragmentele de muzica obtinute ar reprezenta farâmele constiintei ce se manifesta în vis.

Un astfel de model relativ simplist pare mai mult o încercare fenomenologica de a explica câteva observatii, decât o întelegere adânca si el scoate la suprafata carentele stiintei moderne în întelegerea mecanismelor visului. Cu toate acestea, modelul explica în parte observatiile mentionate mai devreme.

Astfel, doar o parte minora din vise poarta semnificatie, dupa cum o parte minora din sunetele orchestrei decimate pot forma, din întâmplare, ceva ce aduce a muzica. Desigur, cu cât sunt mai multe instrumente, cu atât mai bine, ceea ce înseamna ca ne asteptam sa regasim vise semnificative cu putin înainte de a fi treji, atunci când mai multe parti din creier îsi recapata functionalitatea.
În plus, precum o orchestra are nevoie de timp pentru a putea învata o compozitie, tot asa si creierul are nevoie de timp pentru a-si dezvolta toate capacitatile necesare, ceea ce explica faptul ca visele apar dupa vârsta de 6 ani. Si tot asa, dupa cum o orchestra cânta mai fluent partiturile învatate mai demult si repetate mai des, tot asa si creierul va visa mai des întâmplarile copilariei.
Modelul neurocognitiv al lui Domhoff pare sa asimileze, pâna la un punct si observatia fundamentala a lui Freud, cum ca visele poarta în ele sâmburele dorintelor noastre ascunse. În viziunea lui Freud, acestea sunt parte a subconstientului, care este împiedicat sa se manifeste în timpul zilei, printr-o cenzura interna. Sa remarcam ca, daca partea creierului care se ocupa cu „cenzura” nu ar fi activa în somn, atunci subconstientul ar deveni parte integranta a constientului, iar aceste gânduri ar iesi brusc la suprafata. Cu toate acestea, cenzura exista sub o forma mai atenuata si astfel dorintele ascunse iau forma unor vise mai complexe, ce trebuie apoi interpretate. Practic, este ca si cum dirijorul ar cadea putin în somnolenta, iar orchestra ar intercala în concertul clasic câteva armonii de jazz, învatate de cele mai multe ori la începuturile sale…

William Domhoff subliniaza însa ca Freud are numai partial dreptate caci, de cele mai multe ori, visele nu au absolut nici o semnificatie. El contrazice si o teorie mai moderna, denumita „teoria activarii” („activation-synthesis theory”) care sustine ca imagistica viselor este un rezultat a ceea ce poate interpreta creierul din semnalele de zgomot provenite de la senzorii corporali. Acest model al „teoriei activarii” explica bine anumite vise, ca cele în care suntem urmariti si nu ne putem misca, sau cele în care zburam. În primul caz creierul nu primeste semnalele de miscare a muschilor, iar în cel de-al doilea semnalele de la sistemul vestibular (cel responsabil pentru pastrarea echilibrului corporal). \textbf{Aici creierul va interpreta lipsa semnalului ca pe o stare de imponderabilitate, pe care apoi o va integra în vis sub forma zborului}. Un astfel de model, spune Domhoff, nu poate explica semnificatia si repetabilitatea anumitor vise. Caci, daca creierul s-ar baza doar pe semnale de zgomot, aleatorii, atunci rezultatul ar trebui sa fie mult mai aleatoriu.

Domhoff neaga si presupunerea lui Jung, cum ca visele semnificative poarta în ele urma unui subconstient colectiv, sub forma unor arhetipuri, caci cele mai multe vise semnificative par sa contina în ele preocuparile si interesele persoanei ce viseaza.

În plus, William Domhoff neaga si o alta categorie de teorii, reunite sub numele de „teorii functionale” („functional theories”). Acestea sustin ca visele au un rol anume, ca ele sunt necesare pentru organismul uman. Daca este asa, spune Domhoff, atunci visele trebuie sa fie parte parte a procesului de evolutie naturala al lui Darwin, cu alte cuvinte speciile de humanoizi care nu visau sa fi disparut de pe scena istoriei pentru ca nu ar fi avut un avantaj competitiv. Cu toate acestea, faptul ca visam integral abia dupa 11 ani sugereaza ca acest avantaj ar fi aparut mai târziu în viata. De aceea Domhoff crede ca visul este doar un produs colateral („by-product”) al creierului.

Desigur, William Domhoff nu reprezinta decât o parte a comunitatii stiintifice ce se ocupa cu studiul viselor. Cartea sa, „Studiul stiintific al viselor”, ne da însa o imagine destul de potrivita a stadiului cercetatorilor actuale si a cunostintelor acumulate la o suta de ani dupa Freud. Dupa cum putem vedea însa, stiinta moderna nu aduce multe noutati, venind cu un model relativ simplist si mai mult fenomenologic. Mecanismul visului ramâne înca un mister si cu atât mai mult întelegerea a ceea ce este de fapt constiinta care se manifesta în el. Vrem sa stim cine suntem? Putine vesti de pe acest front al stiintei…

cristipresura
M-am născut în 1971 și am urmat studiile facultăților de electrotehnică și fizică. Am lucrat la Institutul de Fizică Atomică iar în 2002 am obținut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde am caracterizat proprietățile optice ale sistemelor corelate de electroni, colaborând cu Anthony J Leggett, membru al comisiei de doctorat și laureat al premiului Nobel în fizică 2003. Am publicat în reviste de specialitate ca Physical Review Letters și Science. În prezent sunt cercetător la compania Philips, Olanda unde, împreună cu echipa mea, am inventat și introdus pe piață primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. Sunt membru al asociației cercetătorilor români Ad Astra și fondator al asociației Știință pentru Toți.
cristipresura
Eindhoven (Olanda)

Abonează-te la newletter:

Caută în site



Formular de contact

Advertisment ad adsense adlogger