Vino si tu pe pagina de Facebook pentru o stire de stiinta, explicata simplu, in fiecare zi!
Pagina de Facebook!
În fiecare zi, o nouă fotografie din universul nostru fascinant împreună cu o explicaţie scrisă de către un astronom profesionist: Astronomy Picture Of the Day
   
Fizica Povestita

I
Fizica Povestita

„Lumea Sofiei”, o carte ce spune frumoasa poveste a filozofiei

În ultimul timp am citit câteva carti interesante, si sper ca în urmatoarele zile sa le pun rezumatul aici. „Lumea Sofiei”, scrisa de Jostein Gaarder este una dintre cele mai frumoase carti de popularizare a filozofiei, iar eu am folosit editia tradusa în româneste de Mircea Ivanescu, publicata la Editura Univers (în cadrul colectiei Cotidianul).

„Lumea Sofiei” este o carte cunoscuta, cea mai populara carte de filozofie, cu milioane de exemplare vândute în lume. Ce o face populara si apreciata este încercarea autorului de a explica filozofia unei fete de 15 ani, pe numele ei Sofia. As fi zis ca încercarea e poate lipsita de sansa, daca nu m-ar fi convins nu numarul de exemplare vândute, ci faptul ca baiatul meu de 13 ani si colegii lui de scoala au citit aceasta carte! Asa e, câteodata ramâi chiar si în urma propriilor tai copii… Deci, clar, cartea se recomanda cu caldura tuturor vârstelor!

Pentru mine, ca „om de stiinta” (daca pot spune asa) cartea m-a convins înca odata ca filozofia nu este inutila unui om de stiinta, ci indispensabila. Aceasta pentru ca filozofia pune sub lupa notiunile si conceptele fundamentale pe care noi le luam de-a gata, ce devin apoi instrumentele fizicii. De exemplu, notiunea de cunoastere obiectiva, de reprezentare, de dependenta de lumea în care suntem cufundati.

Pe de alta parte, prin limbajul simplu folosit, autorul ne convinge ca filozofia este ca si fizica nucleara: odata ce învatam limbajul, esenta filozofiei ne este accesibila tuturor, chiar si unui copil de 15 ani. În fond, multe dintre conceptele fundamentale ale filozofiei sunt în esenta gânduri pe care le are oricare dintre noi, un pic mai rafinate însa…

Aceastea fiind spuse, o sa încerc sa recapitulez notitele facute pe marginea cartii, sa îmi reamintesc cele învatate, asa cum am procedat si cu celelalte carti. Sa începem deci sirul de enumerari.

„Capacitatea de a ne mira este singurul lucru de care avem nevoie de a fi filozofi buni”, spune autorul la început. Frumos, frumos, ma gândesc (de la mine acum) la un joc de întrebari care ne învata sa ne miram de lucrurile cele mai obisnuite din jur… De ce cade marul? Pentru ca îl atrage Pamântul. Cum se poate ca ceva sa atraga altceva? Pentru ca unul îl influenteaza pe celalalt. Cum se poate ca marul si Pamântul sa fie diferite? Pentru ca cele doua au margini unul fata de altul. Sunt atunci obiectele parti diferentiabile ale unui întreg ce pot avea o relatie una cu alta? Si iata ca am ajuns la una dintre ideile lui Spinoza…

Oamenii obisnuiti sunt comparati de autor cu puricele din blana unui iepure folosit de un scamator. Filozofii însa sunt acei purici care încearca sa se urce pe firul de par din blana si sa priveasca scamatorul în fata…

Democrit, unul dintre parintii reductionismului. Nu atât pentru faptul ca lumea ar fi facut din atomi, cât pentru faptul ca doar cu câtiva atomi diferiti se pot obtine sute de combinatii. Cu alte cuvinte, cu toate ca se observa sute de lucruri diferite, acestea ar putea fi facute din doar câteva esente diferite, combinate unul cu altul.

Socrate: „lucrul cel mai întelept este sa stii ca nu stii”. Socrate nu a scris, discursurile lui au fost popularizate de Platon. Socrate credea într-un fundament sigur pentru cunoasterea umana si ca temeiul acestui fundament s-ar afla în ratiunea umana. El era deci un „rationalist”. Interesant însa (de la mine) este ca stiintele neuronale moderne par sa spuna ca deciziile noastre nu se bazeaza mult pe ratiune ci pe emotie, sentiment. De exemplu aleg sa colaborez cu compania X nu pentru ca ar fi mai bine pentru compania mea, ci pentru ca eu ma simt mai bine asa.

Platon a fost discipolul lui Socrate. Dupa el, lumea este schimbatoare, însa modele spirituale, abstracte, dupa care sunt alcatuite fenomenele, aceste modele deci sunt eterne si ele fac parte dintr-o lume aparta a ideilor. Avem deci lumea simturilor (unde se afla trupul) si lumea ideilor (de unde vine sufletul). Omul este deci o suma a celor doua si Platon este un dualist. Tot Platon are palabola pesterii.

Aristotel a fost discipolul lui Platon. El sustine ca nimic nu exista în constiinta care sa nu fi existat înainte în simturi… Pare logic, nu? Dar nu e chiar asa, caci simturile ne dau informatie (binara sa zicem) pe când constiinta pune aceasta informatie în concepte si forme… Tot Aristotel vorbeste de o cauza finala. Daca am înteles eu bine, el vrea sa spuna ca orice lucru exista pentru ca el are finalitate, sau mai bine zis un rol în acea finalitate. Conceptia ca femeia este inferioara a pornit si de la Aristotel, nu atât prin puterea muschilor barbatilor, cât prin ideea ca întreaga caracteristica a viitorului copil este în samânta barbatului, femeia fiind doar un simplu purtator.

Epicurienii erau filozofii placerii, extinse însa dincolo de cea a simturilor (si placerea de a filozofa sau de a sta cu prietenii).

Plotin a fost un neoplatonic. Pentru el Unul era Dumnezeu care lumineaza lumea ideilor si conceptelor vesnice. Departe materia este întunericul ce nu are existenta proprie (este lipsa luminii). Lumea materiei este deci luminata de ideile si conceptele care ard ca într-un foc în jurul lui Dumnezeu.

În mistica occidentala se subliniaza un Dumnezeu personal. În mistica orientala este întâlnirea si contopirea cu un suflet universal. De exemplu, budismul nu are Dumnezeu. Multi mistici descriu însa experiente comune, chiar daca provin de la religii diferite, ca experienta unei iubiri universale.

Goethe: „De-ai trait trei mii de ani/si nu stii sa-i socotesti/Umbli-n bezna ca bezmetic/Chiar de zi cu zi traiesti”.

La Augustin lupta dintre bine si rau se duce în istorie.

Thomas de Aquino încerca sa faca o punte între ratiune si credinta crestina. El crede ca exista un sir de „adevaruri teologice naturale”, ca de exemplu faptul ca exista un singur Dumnezeu. Cu alte cuvinte, o parte din drum o facem cu ratiunea (Aristotel) si urmatoarea cu revelatia (crestina). Exista deci doua cai. Ratiunea de exemplu ne spune ca exista o „cauza prima” si aceasta ar putea fi identificata cu divinitatea.

Descartes (francez) este unul dintre primii care încearca sa construiasca un întreg sistem filozofic. Descartes aplica metoda matematica si filozofiei (îmi aduce aminte de Russel si Whitehead câteva secole mai târziu). Daca era însa asa de precis, Descartes ajungea la concluzia ca nu ne putem încrede nici macar în simturi, caci si ele pot sa ne însele (înapoi la parabola pesterii lui Platon). Cum poti fi sigur ca întreaga viata nu e decât un vis? De unde „Gândesc, deci exist!”. Descartes se referea la „garantia” data de Dumnezeu ca tot ceea ce cunoastem cu ratiunea noastra corespunde unei realitati adevarate. Apoi ajunge la teoria dualitatii dintre materie si suflet. Spre deosebire de Platon însa, el si cauta putea între cele doua lumi, pe care o localizeaza undeva în creierul uman. Inutil de spus, stiinta moderna nu a confirmat existenta acelui „tunel de comunicatie” între cele doua lumi.

Spinoza (olandez) sustine ca Biblia scrisa de apostoli (niste oameni) contine erori umane inerente. Este dezmostenit de familie pentru aceasta erezie. Spinoza spune ca Dumnezeu este lumea, ori ca lumea este în Dumnezeu (surprinzator de asemanator cu religiile orientale, nu?). El sustine ca totul (materie, suflet) este o singura substanta, Dumnezeu adica. El este un monist. Dupa Spinoza noi cunoastem doar doua forme (atribute) de manifestare a acestui Dumnezeu (ce se gaseste peste tot, fiind lumea), si anume gândirea si extinderea un spatiu (materialitatea). Se prea poate ca Dumnezeu sa aiba si alte atribute, însa ele nu ne sunt cunoscute noua. Acest Dumnezeu al lui Spinoza conduce lumea prin legile naturii. El este cauza launtrica pentru tot ceea ce se întâmpla. Spinoza mai spunea ca pasiunile omenseti ne împiedica sa ajungem la adevarata fericire sau armonie. Pentru acesta trebuie sa privim din punctul de vedere al eternitatii.

Empiristii sustin (ca si Aristotel) ca nu putem avea continuturi ale constiintei atâta timp cât nu avem experiente pe calea simturilor. Dintre ei avem pe Locke, Berkeley si Hume. Ei se deosebesc de rationalistii Descartes si Spinoza. Locke spune ca prin simturi vin senzatiile primordiale, ce formeaza idei simple senzoriale. Acestea sunt însa prelucrate în creier si devin idei reflexive. Cu timpul ne vom forma o reprezentare compusa a acelor idei.

Hume (un empirist) sustine ca ideile fundamentale (primordiale) sunt reprezentari ale realitatii, ele pot fi gasite în realitate. Apoi însa, creierul nostru compune mai multe idei la un loc (ca de exemplu un cal înaripat) si în felul acest obtine idei compuse, care nu mai sunt neaparat o reprezentare exacta a realitatii. În felul acesta explica Hume cum noi putem avea idei care nu exista în realitate, fara a face apel la o lumea a ideilor ca cea a lui Platon. Creierul nostru se foloseste de foarfece si lipici pentru a obtine noi idei compuse. Eu-l este la Hume o reprezentare compusa, deci inerent posibil falsa, o iluzie a unor idei compuse si schimbatoare în timp! Cât de aproape de psihologia moderna… Hume mai crede ca nu putem face o distinctie între bine si rau, caci nu putem trece de la propozitii cum este lumea la altele care ne spun cum ar trebui sa fie ea.

Cele 7 idei ale iluminismului francez: razvratirea împotriva autoritatilor, rationalismul, ideea iluminismului, optimismul cultural, întoarcerea la natura, crestinismul umanist, drepturile omului.

Kant a fost primul filozof de profesie. Kant le da dreptate empiristilor, dar crede ca si în ratiune exista premise importante pentru felul în care percepem lumea din jurul nostru. Exista deci nise conditii în noi însine care determina felul în care percepem noi lumea. De exemplu Kant ca spatiul si timpul sunt doua forme de intuitie ale omului. Aceste forme s-ar afla în constiinta noastra înaintea oricarei experiente. Kant crede deci ca spatiul si timpul sunt însusiri ale mintii noastre si nu ale lumii. Gândul este ca si apa dintr-un vas: ia forma vasului (formele de intuitie) în care se pune. Legea cauzalitatii este valabila la Kant deoarece ratiunea omeneasca explica tot ce se întâmpla ca o relatie dintre cauza si efect (cauzalitatea nu este astfel un fapt fizic, ci o forma de intuitie primordiala a gândirii omului). Kant e de acord cu Hume ca nu putem sti cum este lumea „în sine” ci doar cum o percepem noi. El face o delimitare deci între „lucrul în sine” si „lucrul pentru mine”. Kant mai crede ca nu putem ajunge la întelegere sigura a problemelor fundamentale. El lasa loc pentru religie acolo nu mai ajung nici experienta nici ratiunea noastra. Doua lucruri sunt care îl uimesc mereu: cerul înstelat si legea morala din el. Acestea sunt o dovada pentru el ca Dumnezeu exista.

Hegel considera ca „numai ce este rational este viabil”. El crede ca fundamentele cunoasterii umane se schimba de la generatie la alta. De aceea nu poate fi vorba de adevar vesnic, iar filozoful este obligat sa porneasca de la singurul lui punct fix: istoria! Hegel crede ca istoria arata o dezvoltare precisa spre o tot mai mare rationalitate. Dialectica lui Hegel este evolutia ideilor, de la o idee, apoi ipoteza opusa, apoi selectia elementelor corecte din fiecare (si de la idee si de la contra-idee). Avem deci teza, antiteza si sinteza. Hegel crede ca totul este o manifestare a unei rationalitati universale.

Dupa Kierkegaard, (povestea lui Abraham în Frica si Cutremur) credinta se obtine crezând în absurd, absurdul fiind ceea ce contrazice rationalitatea. Pare logic, caci în felul acesta credinta va ramâne vesnic credinta, prin definitie. Pasul însa în a crede ceva ce contrazice rationalul (ca Abraham care trebuie sa îsi omoare copilul pentru a dovedi dragostea lui Dumnezeu) nu este însa la îndemâna omului obisnuit (de fapt Kierkegaard este speriat de marimea sa). Pentru Kierkegaard crestinismul este atât de coplesitor si irational, încât te afli pe pozitia fie-fie: nu poti crede numai putin. Fie crezi ca Iisus este fiul lui Dumnezeu si a înviat, fie nu crezi deloc în crestinism. Întrebarea este însa esentiala, încât trebuie sa determine întreaga noastra existenta. Kierkegaard se opune lui Hegel, pentru care exista un Adevar universal, impersonal, si indiferent la suferinta. Kierkegaard spune ca Adevarul este personal, difera de la unul la altul, si asta este adevarul care conteaza. Esentiala este existenta individului, spune Kierkegaard. Un adevar rational este ca 1+1=2. Un adevar personal este ca am fost iertat de prietenul meu pe care l-am înselat. Kierkergaard spune ca daca îl pot concepe obiectiv pe Dumnezeu, atunci nu cred, dar tocmai pentru ca nu pot face asta trebuie sa cred.

Marx: toata istoria este o lupta de clasa. Marx este interesat de structura societatii. Introduce notiunea de plusvaloare.

Freud introduce notiunea de SupraEu, care însa cred ca trebuie privit mai mult ca un Eu extins, mai cunoscutul „Extended Me” al lui Damasio (zic eu). Spune Freud, asteptarile morale ale celor din jur patrund în noi si formeaza Supraeul. De exemplu, baietilor mici li se spune sa nu se joace cu putulica, iar mai târziu ei îsi formeaza un sentiment de vinovatie din asta, parte acum a Supraeului (deci diferit de „Core Consciousness al lui Damasio). Mai târziu ei vor atasa sexualitatii un sentiment de vinovatie, zice Freud. El a dezvoltat o metoda de „arheologie sufleteasca” pentru a „dezgropa” subconstientul. Una dintre tehnici este interpretarea viselor, acolo unde cenzura actioneaza mai putin si ceva din subconstient iese la suprafata în vis. Mai iese si în „actele ratate” (când spui fara sa vrei ceva din subconstient).

De la Freud au aparut suprarealistii, care spuneau ca arta trebuie sa fie creata de catre inconstient, pentru ca numai în acest fel artistul îsi atinge adâncimile, „suprarealitatile”, cele în care sunt depasite deosebirile dintre vis si realitate. Cu alte cuvinte, visul si realitatea sunt doua parte ale suprarealitatii, care noua ni se par separate, dar care nu sunt de fapt. Un artist trebuie sa distruga cenzura constientului, pentru ca astfel cuvintele si imaginile sa izvorasca libere. De exemplu „scrierea automata”: scrii pe foaia de hârtie fara sa te gândesti la ce scrii!

Sartre este unul dintre filozofii existentialismului, împreuna cu Simone de Beauvoir. Ei reprezinta existentialismul ateu. Kierkegaard este existentialist, dar nu ateu. Pentru Sartre lucrurile fizice sunt „în sine” pe când omul este „pentru sine”. A fi om este deci si pentru Sartre altceva decât a fi un lucru. De aceea, zice el, omul este strain într-o lume fara sens. „Omul este condamnat la libertate” spune el. Omul nu-si poate repudia alegerea pentru ceea ce face.

Eugen Ionesco (asa scriu ei) este reprezentatul teatrului absurdului. El apare ca o reactie la teatrul realist si vrea sa scoata în evidenta lipsa de sens a existentei. Prin intermediul absurdului publicul era silit sa mediteze la posibilitatea unei existente mai adevarate si mai personale. De aceea teatrul absurdului are si trasaturi suprarealiste. Dupa ce am citit capitolul am vazut ecranizarea „Rhinoceros” dupa piesa lui Eugen Ionescu, cu Gene Wilder, facuta în 1973. Mi s-a parut o critica a existentialismului fara sens, facuta printr-o tehnica asemanatoare lui Caragiale (multe dintre scene sunt aproape scene caragialesti).

New Age-ul reprezinta nostalgia dupa ceva mistic, dar este o prostie, spune autorul (parerea lui…). El insista ca miracolul este în fata ochilor nostri, lumina, miscare etc. De ce trebuie sa rascolim prin corturi pentru ceva care depaseste granitele? Autorul insista ca „mediile”, telepatia, telekinezia, etc. sunt sarlatanii si aminteste miscarea scepticismului din Anglia. Aici s-a pus un premiu mare pentru prima demonstratie supranaturala a acestor efecte, însa pâna acum nimeni cu a putut revendica premiul…

cristipresura
M-am născut în 1971 și am urmat studiile facultăților de electrotehnică și fizică. Am lucrat la Institutul de Fizică Atomică iar în 2002 am obținut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde am caracterizat proprietățile optice ale sistemelor corelate de electroni, colaborând cu Anthony J Leggett, membru al comisiei de doctorat și laureat al premiului Nobel în fizică 2003. Am publicat în reviste de specialitate ca Physical Review Letters și Science. În prezent sunt cercetător la compania Philips, Olanda unde, împreună cu echipa mea, am inventat și introdus pe piață primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. Sunt membru al asociației cercetătorilor români Ad Astra și fondator al asociației Știință pentru Toți.
cristipresura
Eindhoven (Olanda)

Abonează-te la newletter:

Caută în site



Formular de contact

Advertisment ad adsense adlogger