Vino si tu pe pagina de Facebook pentru o stire de stiinta, explicata simplu, in fiecare zi!
Pagina de Facebook!
În fiecare zi, o nouă fotografie din universul nostru fascinant împreună cu o explicaţie scrisă de către un astronom profesionist: Astronomy Picture Of the Day
   
Fizica Povestita

I
Fizica Povestita

Electroconvergenta Pamantului,versus „anomaliile” unor fenomene (peri)terestre

”Anomaliile” unor fenomene terestre

 versus, electroconvergenta Pamantului

 

            Crivoi D.Dumitru

 

          Scopul prezentului articol fiind de popularizare a unor noi cercetări în domeniul interacţiunii corpurilor masive din univers, accentul s-a pus pe prezentarea laturilor calitative ale fenomenelor  excluzându-se modelarea matematică a fenomenelor analizate. Teoria electroconvergentei Pamantului ne permite intelegerea cat mai aproape de realitate a unor fenomene cunoscute a fi  “anormale” precum; fenomenele secundare aferente eclipselor, mareele multiple diurne,  fenomenele “inexplicabile’ ce se petrec in zona   triunghiul Bermudelor, s.a.

Unul din primii fizicieni care s-au ocupat de magnetismul terestru, Francois Arago (1786-1853) astronom şi fizician francez, profesor la Şcoala Politehnică de la Paris, a făcut neîntrerupt, timp de peste 25 ani (de la 13 martie 1810, până la 9 noiembrie 1835) măsurători de magnetism terestru. Referitor la aceste observaţii el scria: “ Nimic din vastul domeniu al fizicii Globului nu este mai ascuns, nu este mai nesigur, decât cauzele care fac să varieze în fiecare loc cele trei elemente ale magnetismului  pământesc: declinaţia, înclinaţia, şi intensitatea …. Declinaţia, Înclinaţia, şi Intensitatea se schimbă vizibil în fiecare loc, din an în an şi chiar de la o oră la alta. Legea acestor variaţii nu este perfect cunoscută”. Este interesant de semnalat cercetările asupra câmpurilor magnetice terestre  efectuate de Ştefan Procopiu în Romănia şi Maurice Allais în Franţa.În anul 1930 , Ştefan Procopiu publică în “Buletinul  Ştiinţific al Academiei Române”, prima lucrare în acest domeniu: “Elementele magnetismului terestru la Iaşi în 1931. Iaşi regiune de anomalie”. Din observaţiile sistematice întreprinse de Procopiu cu colaboratorii săi, rezultă că la Iaşi există o anomalie magnetică. Acelaşi colectiv de cercetători a determinat variaţiile seculare ale elementelor magnetismului terestru. Rezultatele cercetărilor asupra magnetismului terestru au fost publicate in ţară şi străinătate.

 

În 1871, Leon Foucault a fixat sub cupola Pantheonului parizian un pendul de 67 metri. Încetinirea schimbării planului de oscilaţie a pendulului in direcţia în care se învârtesc acele ceasornicului a dovedit cu claritate că pământul se roteşte.Profesorul Maurice Allais, un concetăţean a lui Foucault, după o sută de ani a repetat această experienţă în clădirea Institutului de Metalurgie din Saint-Germain-en-Laye. Deoarece acum îndoiala privitoare la rotaţia Pământului dispăruse, scopul noii experienţe a fost altul. Allais a fixat pendula nu într-un punct stabil, după cum a făcut Foucault, ci cu ajutorul unei clame speciale a atârnat-o de o bilă care se rostogolea nestingherit pe o suprafaţă netedă. În aceste condiţii, se putea aştepta ca influienţa câmpului global al gravitaţiei ( Pământului, Lunii şi Soarelui) să se manifeste mai complet, iar dacă în  acest câmp vor avea loc schimbări, ele să influienţeze deviaţia uniformă a planului de oscilaţie al pendulului. În timpul eclipsei solare totale din 30 iunie 1954, în momentul in care Luna a acoperit discul Soarelui, planul de oscilaţie al pendulului a deviat brusc cu 13 grade. Părea în perioada  cât a durat acoperirea totală a discului solar, a încetat şi acţiunea forţelor deteminate de influienţa Soarelui. Imediat ce eclipsa a luat sfârşit, pendulul a revenit la poziţia iniţială. Totul s-a petrecut în aşa fel de parcă Luna, trecând între Soare şi Pământ, ar fi constituit un “ecran” în calea forţelor de gravitaţie. Allais a publicat rezultatul experienţelor sale în mai multe numere ale “Analelor Academiei de Ştiinţe” din Franţa.În anul 1958, la Institutul Politehnic din Paris, Maurice Allais a spus că experienţele sale obligă să se creadă că asupra gravitaţiei acţionează anumite forţe necunoscute. După părerea lui Allais, deviaţiile observate nu pot fi explicate prin nici una din teoriile existente ale gravitaţiei. Ca întotdeauna când noul tulbură vechile teorii, şi acum, majoritatea fizicienilor au adoptat o poziţie sceptică faţă de rezultatele cercetărilor lui Allais. Ei credeau că, folosindu-se un aparataj experimental bine pus la punct, nu se pot obţine rezultate de felul acelora publicate de Maurice Allais. Pe buna dreptate  ei susţineau ca pentru  gravitaţiei nu există ecran şi că de această forţă nu te poţi ascunde nici cu ajutorul unor corpuri cereşti.

 

 “ Toată dificultatea filozofiei (fizicii n.n) pare a consta în aceea că din fenomenele de mişcare să cercetăm forţele naturii, apoi din aceste forţe să deducem celelalte fenomene” scrie Newton în prefaţa lucrării sale fundamentale “Principiile matematice ale filozofiei naturale”.

            Newton a denumit gravitaţie forţa cu care Pământul atrage Luna, fără a arăta natura acestei forţe. Confuzia fundamentală între gravitaţie şi forţa centripetă  a fost făcută de Newton şi apoi extinsă de către Einstein la nivel de univers prin principiul echivalenţei, rezultând echivalenţa între inerţie şi gravitaţie. Treptat, confuzia devine concept fundamental în domeniu, cercetările mutându-se în mod definitiv la nivelul câmpului gravitaţional, ca interacţie gravitaţională (inclusiv în teoria cuantică a gravitaţiei). Pâna la apariţia teoriei lui Newton referitoare la gravitaţie, atracţia dintre corpurile masive din sistemul solar a fost presupusă a fi de natură magnetică (Kepler) sau prin intermediul vârtejurilor care inconjoară corpurile cereşti (Descartes). Eşecurile teoriei gravitaţie impun perfecţionrea modelului fizic fundamental care a dat naştere  acestei teorii, punându-l de acord cu noile date ale astronomiei şi ale ştiinţelor fundamentale.  Problema fascinantă a unei eventuale legături dintre electricitate şi gravitaţie este forte veche. Iată , de exemplu, ce scrie în 1849 M. Faraday (1791-1867) în jurnalul său: “Gravitaţia; cu siguranţă că această forţă trebuie să aibă o legătură, ce poate fi dovedită experimental, cu electricitatea şi cu magnetismul, aşa încât ea să se producă cu ajutorul lor, prin acţiune reciprocă şi efect echivalent”. Au  urmat apoi câteva experienţe infructuoase şi după câţiva ani  Faraday notează din nou în acelaşi jurnal : “Rezultatele sunt negative. Ele nu-mi zdruncină însă convingerea fermă că există o legătură intre gravitaţie şi electricitate, deşi nu aduc nici o dovadă că există o asemenea legătură”. Această convingere, care nu I-a părăsit nici astăzi pe fizicieni, a dat naştere multor tentative de a evidenţia eventualele legături. Aşa zisa teorie unificată a câmpului, căreia Einstein I-a consacrat ultimii 20 de ani ai  vieţii sale, nu este altceva decât o incercare foarte elegantă, dar nereuşită, de a surprinde asemenea legături. Fizicianul englez Patrik Maynard Stuart Blackett (n, 1897) numeşte fundamentală acea teorie care poate descrie structura observată a câmpului geomagnetic, cu ajutorul unor legi necunoscute sau nevalidate de fizica teoretică. El însuşi a dezvoltat o astfel de teorie, născută din credinţa fizicienilor că trebuie să existe o legătură între gravitaţie şi electricitate , care a devenit celebră şi care a constituit pentru geofizică gloria anilor *50. Teoria giromagnetismului a lui Blackett nu poate explica inversarea periodică a polarităţii câmpurilor magnetice a corpurilor masive in rotaţie din univers.  

 

În România, I. N.Popescu (  GRAVITAŢIA –1982)   dezvoltă teoria gravitovortexului, dedusă din teoria gravitaţiei, ca o teorie mai generală decât teoria relativităţii a lui Einstein. Teoria gravitovortexului oferă efectiv posibilitatea de a explica o clasă nouă de fenomene planetare, cele electromagnetice, respectiv fenomenele geoelectrice şi geomagnetice care nu au în prezent o explicaţie globală cât de cât satifăcătoare. Noile informaţii  privind plasma cosmică, vântul solar, câmpurile electrice şi magnetice interplanetare, etc., pe care mijloacele moderne ni le-au pus la dispoziţie şi care au fost absolut inaccesibile lui Newton, ca şi – intr-o anumită măsură- pentru Einstein ,deschid calea cea mai directă de a corecta actuala teorie a gravitaţiei  prin completarea, cu noile date, a schiţei sumare a sistemului solar executate de Kepler .

 

Teoria electroautoconvergenţei planetare( 1994) prezintă mecanismul transferului energetic dintre  Soare (stea ) şi   Pământ (planetă) şi fenomenele ce însoţesc acest transfer pe baza legilor cunoscute şi validate de fizica teoretică. Teoria poate explica fenomene inabordabile de vechile teorii cum ar fi: mecanismul apariţiei vortexurilor plasmatice aferente corpurilor masive din univers,  câmpurile (electro)magnetice caracteristice corpurilor masive din univers, mecanismul mişcării cu expansiune –contracţie a corpurilor masive din univers si fenomenele perturbatorii locale (mişcări seismice, furtuni magnetice, etc..) , variaţia energiei interne a Pãmântului -cu consecinţe asupra mişcãrilor seismice , a fenomenului de maree , a înclinãrii axei magnetice a Pãmântului, a variaţiei mişcãrii de rotaţie a Pãmântului- fenomenul de stea dublă, fenomenul descris de Maurice Allais de schimbare a planului de oscilaţie a pendulului pe durata eclipsei totale ,etc.

 

            Soarele, formã masivă sfericã, interacţioneazã cu câmpurile galactice care îi transferã sursa energeticã pentru mişcarea sa de translaţie şi de rotaţie , fiind totodatã, urmare a acestor interacţiuni, sursã de vortexuri plasmatice generatoare de radiaţii electromagnetice (l = 0,001A0 – 300.000.000 m ) şi corpusculare ( H + şi He  cu viteze de 500 km/s, densitatea de  10 protoni / cm2, fluxul de 7 x 108 protoni / cm2 / s şi energia de 103 eV ( Crivoi D. Electroconvergenta Pamantului). S-a demonstrat (FORBUSCH) prioritatea radiaţiilor corpusculare solare asupra Pãmântului  în raport cu radiaţiile provenite din alte direcţii. Având în vedere distanţele mari între Soare şi planete, în deducerea ecuaţiei undelor, se presupune cã sursa de câmp electromagnetic (Soarele) este amplasatã la infinit, sursa are dimensiuni infinite ( în comparaţie cu planetele), creind un câmp uniform. Se poate considera cã la distanţa corespunzãtoare planetã-Soare, o micã porţiune a frontului de undã poate fi consideratã planã.Astfel de unde pot exista numai în medii infinite şi omogene fiind create de surse plasate la infinit. Undele plane uniforme sunt un caz particular de unde plane şi sunt unde de tip TEM.         Prin undã planã se înţelege o undã care depinde de o singurã coordonatã spaţialã, mãsuratã de-a lungul unei drepte, funcţie de timp.             Suprafata planetară constituie interfaţa dintre cele patru stări de agregare, solidă, lichidă, gazoasă şi starea plasmatică.

            Toate aceste medii (plasmatic, gazos, lichid, solid) s-au structurat, au evoluat şi interacţionează permanent pe baza transferului energetic dintre Soare şi Pamânt.      Suprafaţa planetară, ca orice interfaţă, nu este un element de separaţie absolut, ci numai unul relativ cele patru medii intrepătrunzându-se adânc atât pe verticală cât şi pe orizontală.

 

  1. Pământul- nucleul vortexului periterestru

Pământul, neutru din punct de vedere electric pe ansamblul,  plasat în câmpul de radiaţii electromagnetice şi corpusculare propriu sistemului solar este polarizat de Soare , diferentiat, pozitiv (+) în partea de zi şi negativ (-) în partea de noapte, fapt ce duce la reţinerea diferenţiată de către aceste zone a încărcăturilor electrostatice din vecinătatea Pământului (sarcini predominant negative(-) în partea de zi şi predominant pozitive(+) în partea de noapte).

partea-de-noaptea

Fig. 1. Electroconvergenta Pamantului şi cãmpurile electromagnetice (peri)terestre.

(Crivoi D., Electroconvergenta Pamantului)

Câmpul electric exterior Pământului (evidenţiat de modelul Pământul -ecran sferic plasat în câmpul cvasistaţionar solar)  angrenează aceste mase plasmatice în mişcare de rotaţie în jurul său , generându-se o mişcare plasmatică circulară (centurile Van Allen interioare). Acest curent circular de masă plasmatică confinează pulsatoriu plasma periterestră  generând un câmp (electro)magnetic (EM) propriu în  funcţie de variaţia câmpului electromagnetic solar. Orice proces oscilant sau ondulatoriu va fi însoţit de oscilaţii, respectiv, procese de propagare a câmpurilor din plasmă. Propriu acestei mişcări circulare pulsatorii îi este un câmp electromagnetic a cărui moment magnetic, P0, este perpendicular pe axa Soare Pământ (ecliptică) şi plasat în centrul toroidului plasmatic din jurul Pământului, fig.1. Mişcarea particulelor încărcate electric din toroidul plasmatic are particularităţile specifice plasmei cu câmpurile interioare şi exterioare ei. Astfel, parametrii de mişcare ai particulelor sunt funcţie de masa, semnul sarcinii, parametrii fizici ai mediului penetrat, etc..Undele electromagnetice solare rezonează  şi cedează energie plasmei din centura exterioarăVan Allen funcţie de frecvenţele ciclotronice (ionice şi electronice) proprii stratului penetrat, modificând parametrii plasmei funcţie de variaţiile parametrilor proprii. Interacţiunile şi mişcările particulelor incărcate determină în primul rând dinamica plasmei circumplanetare. Orice abatere de la starea staţionară a particulelor incărcate este însoţită de apariţia unor câmpuri electrice şi magnetice ,la scară globală ,descrise de ecuaţiile lui Maxwell. Ansamblu toroidal plasmatic  înconjoară forma sferică (Pământul)  rezultând o cavitate (coajă) inelară plasmatică pe axa Soare–Pamant-cavitate plasmatică rezonantă pentru cîmpurile interplanetare.  In această cavitate are loc un continuu transfer energetic între undele electromagnetice şi radiaţia corpusculară. Rezultă, astfel, o structurare diferenţiată a materiei din interiorul cavităţi (plasmosfera, plasmopauza, ionosfera, atmosfea terestră,Pământul), urmare a interacţiunilor pe ansambul sistemului şi între subsistemele din cavitatea  rezonantă. Apariţia câmpului electromagnetic de vector magnetic P0, nu este legată direct de mişcarea de rotaţie a Pământului (nu este determinat de miscarea de rotatie a Pamantului ), ci este un rezultat al interacţiunii Pământului (formă sferică) cu câmpul electromagnetic solar (radiaţiile electromagnetice şi corpuscualre solare) .           Se impune concluzia firească orice corp masiv din cosmos îşi creează în jurul său, urmare a interacţiunii formei sale (sferice) cu câmpurile cosmice, un curent plasmatic inelar (vortex inelar) căruia îi este propriu un câmp electromagnetic al cărui componentă magnetică, P0, are axa în centrul corpului respectiv, perpendiculară pe direcţia sursă de câmp-corp masiv. Această concluzie contrazice actualele teorii conform cărora magnetismul unui corp din spaţiu este dat de mişcarea de roţaţie a corpului respectiv (teoria giromagnetică –Blackett). Teoria giromagnetică nu poate explica inversarea periodică a polarităţii câmpului magnetic. Totodată, fundamentarea procesuală a generării acestui câmp infirmă ipoteza lansată de teoria gravitovortexului (I.N. Popescu, 1982) potrivit căruia  câmpul (electro)magnetic, Po, este câmpul datorat mişcării de revoluţie a Pământului. Câmpul ,Po, este un “câmp global” periterestru şi este consecinţa capacităţii corpurilor masive din cosmos (inclusiv Pământul) de a genera vârtejuri plasmatice pulsatorii, urmare a interacţiunii cu radiaţia corpusculară şi electromagnetică din mediul înconjurător penetrat.

 

  1. Interacţiunea plasmei interioare Pamântului cu cămpul EM exterior, P0

            Liniile de câmp magnetic, P0, (fig.1 şi fig.2) proprii câmpului electromagnetic generat de curentul plasmatic inelar periterestru , penetrează scoarţa terestră şi mediul ce-o înconjoară (atmosferă, ionosferă, etc.) angrenând de-a lungul liniilor sale particole încărcate electrostatic.

Penetrarea ecranelor (scoarţa terestră, atmosfera terestră, centura interioarăVan Allen) se face diferenţiat funcţie de parametrii  undei electromagnetice (frecvenţa, etc..) şi  a mediului ( ecranului) penetrat (permiabilitate magnetică, permitivitate electrică, etc.). Liniile de câmp magnetic, P0, penetrează scoarţa terestră la Polul Sud prin zona din scoarţă cu permeabilitate magnetică cea mai ridicată, angrenând în mişcare, pe ansamblu toroidală, electronii liberi din plasma interioară Pământului. Mişcarea torodoidală a sarcinilor negative, e-, generează un câmp electric coaxial toroidului care induc un curent ionic, e+.          Propriu mişcării circulare a curentului ionic inelar, e+, din interiorul Pământului îi este câmpul electromagnetic a cărui moment  magnetic este notat, Ps, (fig.1 şi fig.2). In ultimă instanţă acest câmp electromagnetic determină apariţia curenţilor telurici care angrenează crusta dură a Terrei în mişcarea de rotaţie. Din cele prezentate rezultă cauzalitatea apariţiei câmpului electromagnetic terestru cu componenta magnetică, Ps, urmare a interacţiunii structurii plasmatice terestre cu câmpul, Po , propriu cavităţii rezonante plasmatice din jurul Pământului.

 

  1. c) Interacţiunea radiaţiei corpusculare solare (vântului solar) cu Pământul sursă de vortex generator de câmp electromagnetic (electroautoconvergenţa planetară)

            Vântul solar generează, urmare a impactului  în partea de noapte a Pământului  un curent protonic (e+) cilindric, (3a), care induce un câmp electric coaxial şi de sens opus deplasării vântului solar. Acest câmp electric coaxial angrenează în mişcare către Pământ particulele încărcate electrostatic din spaţiul interplanetar, (6a). Între aceşti doi curenţi plasmatici de sens opus  apare o tensiune electromotoare fapt ce duce la generarea unui vortex plasmatic interior (6a) şi de sens opus curentului cilindric protonic, (3a). Acestui vortex plasmatic îi corespunde  un câmp electromagnetic a cărui componentă magnetică (moment magnetic), Pv, este plasat în zona de noapte, în lungul axei Soare Pământ cu polul Nord (NPv) spre Pământ, la o distanţă variabilă de Pământ iar Sudul (SPv) în partea opusă la distanţă  de asemenea variabilă, funcţie de variaţia câmpului electromagnetic solar ), fig. 2.

electrocon

Electroconvergenta Pamantului, circuitele m+/m-, e+/e- si campurile electromagnetice PvI , respectiv, Pv (C.D., Electroconvergenta Pamantului)

 

Se poate concluziona că un corp masiv din spaţiul cosmic ordonează o mişcare vortexiană a plasmei în partea sa opus impactului cu vântul stelar (corpul de influențã preponderentã). Rezultă  astfel un ansamblu plasmatic îm mişcare vortexiană generator (şi receptor) de câmp electromagnetic a cărui componentă (moment) magnetică, Pv, are nordul pe corpul respectiv şi sudul în partea opusă zonei de impact cu sursa de radiaţii.

            Se impune observaţia că poziţia vortexului plasmatic este influenţată de parametrii de mişcare a corpului masiv, de gradul de polarizare a vortexului, de distanţa la sursele de radiaţii, de activitatea stelară a sursei de radiaţii, etc. Aceste interacţiuni duc la modificări traiectoriale importante (nutaţie, precesie) cât şi la modificarea parametrilor cinetici dinamici ale corpului (viteza de rotaţie şi revoluţie). Interacţiunea ansamblului plasmatic din partea de noapte a Pământului cu câmpul solar variabil se regăseşte în variaţia vitezei de rotaţie şi revoluţie a Pământului, în fenomenul de expansiune-contracţie a Pământului şi mediului exterior lui,  etc. 

            Liniile de câmp magnetic, Pv, (L1, L2) difuzează  în mediul din jurul  Pământului şi scoarţa terestră (predominant în partea de noapte) interferează  cu liniile de câmp magnetic ale vortexului inelar din jurul şi interiorul Pământului, (P0, Pv) poziţionând (înclinând) circuitele electronice e- şi ionice e+. Consecinţă acestei intracţiuni este deplasarea axei momentului  magnetic, Ps, cu aproximativ 400 km faţă de centrul Pământului şi înclinarea planul circuitului ionic, e+, funcţie de intensitatea interacţiunii (de distanţa Soare-Pământ)` faţă de planul ce conţine axa Soare Pământ.   Astfel, pe suprafaţa Pământului, adică într-un referenţial care se roteşte odată cu acesta în jurul axei sale, observatorul va înregistra direct numai câmpul magnetic reprezentat de P0, deoarece câmpul Ps nu se resimte decât în referenţiale care nu participă la rotaţia diurnă a Pământului . Deci, în sistemul de coordonate geografice vectorul moment magnetic rezultant al Pământului  P=Ps+P0  are exact valoarea  P = P0 = 7,9 .1025 gauss ´ cm3, iar direcţia sa face cu direcţia axei de rotaţie (Ps) un unghi de 11050’; el este identic cu momentul magnetic dipolar Gauss (câmpul magnetic principal al Pământului).

            Dacă se plasează, în spaţiul circumterestru, un satelit, într-o poziţie fixă în raport cu dreapta care uneşte în orice moment Soarele cu Pământul (1), atunci, observatorul ar înregistra compunerea vectorială completă a acelor două momente magnetice, P0 şi Ps.

                                        

unde j este unghiul dintre cei doi vectori P0 şi Ps, iar Ps=P0 , (1).

            Ţinând cont de relaţia caracteristică a mişcării giromagnetice :

                                                                                                      

rezultă

                                                          

            Raportul

                                                             

este g=2 pentru j=0 (într-un referenţial care nu participă la mişcarea de rotaţie diurnă a Pământului, reprezentând un moment de spin sui generis ) şi g=1, într-un referenţial terestru. În zona de noapte a Pământului  interfernţa liniilor  câmpului (electro)magnetic, Pv, cu cele ale câmpurilor  (electro)magnetice, Po şi Ps influienţează parametrii vectorului rezultant P in sensul creşterii (scăderii) valorii în emisfera nordică (sudică) simultan cu modificarea directiei.

            Înclinarea axelor de rotaţie ale planetelor (Mercur <70, Venus =207’, Pământ = 23040’, Marte = 240, Jupiter = 304’, Saturn =26045’, Uranus = 980, Neptun 260 ) ne duce la concluzia că valoarea coeficientului g în mişcarea planetară variază între 1 şi 2 şi că ea poate fi calculatăcu uşurinţă pentru fiecare caz în parte.

           

  1. Complexitatea fizica a mediului terestru şi periterestru-rezultat al interactiunilor câmpurilor electromagnetice terestre

            Pământul este scăldat într-o mare de câmpuri şi radiaţii. Un complex de factori, între care starea de agregare diferită, diversitatea elementelor chimice , etc., fac ca în adâncimea planetei să se producă permanent numeroase şi variate procese chimice  şi fizice cu consecinţe foarte diferite . Dintre acestea se evidenţiază în principal următoarele:

            -câmpul electrostatic dintre Pământ şi Soare , Pământ şi Lună , Pământ şi celelalte planete pe de o parte şi dintre Pământ şi structurile plasmatice radiante circumterestre (atmosferă, ionosferă,centura interioară şi exterioarăVan Allen ) si de atracţie gravitaţională, extins la mari distanţe în spaţiul din jurul planetei, consecinţă a existenţei în sine a materiei aglomerate în volumul său;

            -câmpul (electro)magnetic terestru ,Ps, de asemenea extins la distanţe apeciabile în spaţiul din jurul planetei, generat, pe ansamblul,  de mişcarea de rotaţie a Pământului (local  pot apărea ca urmare  a magnetismului natural al rocilor cât şi ca urmare a rotirii diferite a mantalei faţă de nucleul solid central;

            -câmpul electromagnetic, Po, generat de mişcarea plasmatică periterestră (centura exterioarăVan Allen);

            -câmpul electromagnetic, Pv, generat de interacţiunea zonei cilindrice plasmatice din partea de noapte a Pământului cu câmpul electromagnetic solar.

            -câmpul radioactiv, mai ales de radiaţii gamma, cu o dezvoltare în spaţiu de numai câţiva kilometri, rezultat al dezintegrării izotopilor de viaţă lungă;

            -curenţii geoelectrici, de importanţă locală sau globală provocaţi de procese interne electrochimice, termoelectrice, de electrofiltrare sau de polarizare a unor zăcăminte naturale, generati în special prin inducţie directă de fenomenele locale ce au loc în zona periterestră.

 

  1. Complexitatea mediului lichid terestru

            Apa (sub formă lichidă,solidă sau gazoasă) este compusul chimic cu cea mai largă răspândire la nivelul suprafeţei planetare. Molecula de apă, rezultat al combinării oxigenului cu hidrogenul, este un dipol electric puternic cu sarcina pozitivă spre atomii de hidrogen, iar sarcina negativă spre atomul de oxigen. Structura dipolară a fiecărei molecule permite asocierea tuturor moleculeculelor sub forma unei reţele legate de forţe  de atracţie electrostatică, ce apar între sarcinile de sens contrar. Legăturile dintre molecule sunt însă foarte slabe, astfel încât în ochiurile reţelei circulă  moleculele libere care îşi schimbă permanent locul cu moleculele din  reţea, ceea ce face ca apa să fie un lichid deosebit de dinamic. Moleculele libere dintre ochiurile reţelei nu sunt numai molecule neutre, ci şi ioni specifici apei, respectiv H3(hidroniu) şi OH- (hidroxil), astfel apa este o asociaţie de molecule nu numai dinamică ci şi electrochimică. Aceasta duce la dizolvarea în mod natural a compuşilor chimici ce vin în contact cu apa, adică să se infiltreze printre moleculele dipolare şi ionii de apă. În consecinţă. la nivelul suprafeţei planetare nu există apă pură ci numai  sub formă de soluţie în amestec cu diverse alte elemente chimice în stare gazoasă sau solidă cum ar fi:

            -apa “sărată” a mărilor şi oceanelor, cu un conţinut ridicat de săruri minerale, dar mai ales de NaCl disociat sub fomă de ioni de Na+ şi Cl- ;

            -apa “dulce” de pe suprafaţa şi din profunzimea platformelor continentale, cu un procent mai scăzut de gaze (de exemplul CO2) sau săruri săruri minerale, disociate sub formă de ioni (ca Na+ ,K+, Ca2+, Mg2+, Cl-, NO3-, etc. );

            – apa de “ precipitaţii “ , deosebit de bogată în  gaze dizolvate  din atmosferă.

            Se poate concluziona că mediul lichid se comportă la scară planetară, pe ansamblu, ca o plasmă lichidă.

             Ca urmare a interacţiunilor  între câmpurile  electromagnetice (electrostatice) interne  şi exterioare Pământului , în interiorul şi la suprafaţa mediului plasmatic  lichid au loc numeroase procese  de natură electrică , magnetică, chimică  şi fizică.            De o importanţă deosebită pentru starea suprafeţei planetare este permiabilitatea magnetică şi permitivitatea electricăa mediului  penetrat de câmpurile electromagnetice cu consecinţe locale cum ar fi;

            – evaporarea, fenomen fizic ce stă la baza generării vaporilor de apă în atmosferă;

            – curenţii verticali şi orizontali care, în funcţie de temperatura apei antrenată în curent încălzesc sau răcesc masele de aer aflate în contact cu suprafaţa mediului lichid selectând sarcinile electrostatice din zona respectivă.     

            Referitor la procesul de evaporare ,cercetările au arătat că, în raport de compoziţia chimică, vaporii de apă au o sarcină electrică diferită,şi anume:

            -apa sărata a  mărilor şi oceanelor se evaporă cu  un exces de ioni pozitivi;

            – apa “dulce”, de pe platformele continentale, produce în prima fază  un exces de ioni negativi şi numai după epuizarea acestora  apare şi un exces de ioni pozitivi;

            – apa “din precipitaţii “ evaporă, de asemenea, un exces de ioni negativi mult mai mare decât apa “dulce” 

            Practic atmosfera terestră este o combinaţie de molecule  dipolare ( N2, O2 ) de molecule de apă neutre şi de ioni de ambele semne  în proporţii diferite , în raport cu provenienţa  apei  de evaporare.

           

            3) Complexitatea fizică a mediului gazos terestru                 

            Urmare a fenomenelor ce au loc în mediul lichid şi solid planetar , mediul gazos este un amestec heterogen din punct de vedere chimic şi fizic cu caracteristici de plasmă gazoasă. S-a arătat anterior că, centura Van Allen interioară şi atmosfera terestră se  roteşte solidar cu Pământul. Sub influienţa câmpurilor electrice terestre şi periterestre  se constată o organizare pe verticalăa acestei plasmei gazoase , funcţie de parametrii chimici şi fizici a gazelor şi anume;

            -între 10 000 şi 3 500 km. preponderent este  hidrogenul  atomic(H+);

            – de la 3500 la l100 km  domină heliu atomic( He+);

            – între l 000 şi 200 km. un amestec  cu exces de oxigen atomic (O- ) ;

            – de la 200 la 100 km. preponderent devine azotul  molecular(N2);

            – sub 100 km  se constată o diversitate mare de elemente, însă ponderea cea mai mare (99.85%)  o deţin  azotul molecular ( N2) şi oxigenul  molecular   (O 2).

            Din punct de vedere al densităţii, numărul de molecule creşte de la 1,0 molecule / dm3 , la înălţimi  peste 10 000 km.  la 1018 molecule / cm3 , la nivelul suprafeţei planetare. Masa principală a atmosferei este însă restrânsă la numai cca. 30 km. de la nivelul solului, presiunea pe care o exercită crescând de la 12 la 0,13 mbar.

            In atmosferă,  şi în atmosfera joasă, au loc o multitudine de fenomene chimice şi fizice având ca fundament fenomenele macroscopice de natură electrică  specifice transferului energetic de la Soare la Pământ. Dintre fenomenele fizice se enumeră în principal: polarizarea  planetară( + în partea de zi şi –  în partea de noapte ) ; ionizarea atmosferei de către radiaţiile emise de izotopii de viaţă lumga, conţinuţi în crustă şi mantaua superioară, şi de către radiaţiile emise de gazele radioactive ( radonul, etc.), care se degajă din crusta terestră, ca urmare a reacţiilor  nucleare ce au loc în circuitul ionic ( de forma toroidală şi cu dimensiuni care permit crearea condiţiilor de realizare a reacţiilor nucleare ). Aceasta face ca, din punct de vedere electric o parte din moleculele de oxigen şi azot să se prezinte sub formă de ioni pozitivi şi ioni negativi, cu o mobilitate mai mare decât moleculele neutre. Molecule neutre capătă proprietăţi electrice prin polarizare (dipol electric). Existenţa permanentăa unui câmp aeroelectric general, rezultat al polarizării atmosferei terestre de către Pământ ( şi în special a norilor – rezultând dipoli noroşi –  şi a unui câmp aeroelectric local sub fiecare dipol noros). Intensitatea câmpului aeroelectric general are la nivelul solului valori până la 130 V/m. iar sub un dipol noros este de ordinul a 30.000 V/m. , dar poate atinge şi la  100 000 V/m.  Se precizează că, local influienţa se manifestă similar şi  asupra crustei terestre, sub baza unui dipol aglomerându-se ioni pozitivi, care migrează din subsolul terestru spre suprafaţa planetară ridicându-se în atmosfera terestră sub forma de egrete, uneori exciate până la luminiscenţă. Precizăm că acest proces de polarizare are loc pentru orice structură plasmatică (entitate) plasată între Pământ şi centura de radiaţie exterioară.

        Vehicularea în permanenţă prin atmosferă a trenurilor de unde electromagnetice ( Po,Pv, Ps ) cât şi a unor trenuri de unde radiometrice, cu diverse lumgimi de undă, ca urmare a generării permanente a lor de către descărcările electrice care au loc în cuprinsul aceluiaşi dipol noros, între dipoli noroşi apropiaţi sau între baza unui dipol şi Pământ. Trenurile de unde electromagnetice, reprezintă un flux invizibil de forţe cu proprietatea  de a atrage ( respinge ) orice particulă din atmosferă, de pe suprafaţa planetară sau din interioarul Pământului. Intensitatea acestor trenuri de unde este maximă în apropierea dipolului noros (plasmatic), unde s-a produs descărcarea şi descreşte pe măsura depărtării de acesta, putând fi înregistrate la distanţe( până la ordinul a mii de kilometrii).

      Se poate trage concluzia că Pământul este inconjurat de o anvelopă plasmatică fiind posibilă modelarea fenomenelor utlizând interacţiunile şi procesele specifice plasmeii.

Conform “legilor de similitudine” din teoria descărcarilor în gaze unui câmp magnetic foarte slab decelat efectiv în spaţiul interplanetar (104¸108) Oe, îi corespunde un câmp magnetic “de laborator” de circa 108 Oe, imposibil de realizat cu mijloacele tehnice actuale. Numai un accelerator de particule cu energia de 1012¸1013 eV ar permite abordarea, în linii mari, a unui astfel de comportament. În consecinţă, extrapolarea rezultatelor “de laborator”,fără a utiliza un astfel de accelerator, în interpretarea electro-magnetică globală a fenomenelor observate în spaţiul cosmic poate avea serioase dificultăţi (I.N. Popescu, Gravitatia, 1982).

            Cunoscând mecanismul de transformare al energiei solare în câmpuri electro-magnetice terestre cu circuitele lor interioare şi exterioare Pământului, cu efectele ce le induc în mediul plasmatic exterior şi interior Pământului se pot explica cauzele reale ale: variaţiei mişcării de rotatie a Pamântului, a legăturii  ce există între variaţia câmpurilor electromagnetice terestre  şi  evoluţia geologică globală ( variaţiei înclinării axei geomagnetice) şi locală(datorită eclipselor, parametrilor fizici ai straturilor  periterestre locale,etc..), apariţiei mişcărilor seismice, mareelor, ale mişcării cu expansiune – contracţie a corpurilor cereşti, sursa solară a energiei geotermice, ale apariţiei vârtejurilor planetare (stelare, galactic, etc.), cauzele furtunilor şi anomaliilor magnetice, etc. (Hazardul seismic, Electrocoonvergenta Pamantului, Divergenta si convergenta materiei, s.a.)

            Abordăm o explicaţie sumară numai pentru cauzele apariţiei mişcărilor seismice, a rezultatelor experimentului lui Maurice Allais si a fenomenelor « anormale » din zona triunghiului Bermudelor.          

           

  1. Mişcările seimice

Orice variaţie a parametrilor “vântului solar” (cinematică, electrostatică) şi a câmpului electromagnetic solar  este “sesizată”  şi materializată în variaţii ale câmpului electromagnetic,Po, şi al vortexului de penetraţie, Pv. Cu atât mai mult, Pv şi Po,vor fi puternic influeţati de variaţii bruşte ale “vântului solar”. Variaţia bruscă a câmpului electromagnetic al vortexului de penetraţie, Pv, are implicaţii majore, în sensul amplificării sau diminuării bruşte, asupra parametrilor circuitelor (curenţilor) electronice şi respectiv ionice, interioare şi exterioare Pământului.  Fluxul electromagnetic al vectorului, Pv , influienţează puternic fenomenele din interiorul Pământului. O variaţie cât de mică a fluxului câmpului electromagnetic este puternic resimţită în zona sa de acţiune, astfel că, se obţin variaţii bruşte ale parametrilor (electrici, cinematici etc.) circuitului electronic, e în zona respectivă, cât şi a parametilor fizici a structurilor plasmatice locale periterestre.            In consecinţă, se creazăun dezechilibru energetic  brusc (electrostatic, electro-magnetic, termic, etc.) intre zonele plasmatice periterestre ( atmosfera, ionosfera, plasmosferă, etc..) şi Pământ pe ansamblu şi local la nivel plăci continentale Acest dezecilibru energetic se traduce într-o variaţie bruscă a stării de tensiune din interiorul masei terestre, care  supun scoarţa Pământului unei deformări bruşte însoţite de unde elastice ce se propagă pe anumite zone, producând uneori efecte catastrofale.     Variaţii bruşte zonale pot apărea şi datorită unor discontinuităţi ale caracteristicilor de permiabilitate electromagnetică a crustei terestre. Astfel de zone sunt : uscatapă, apăuscat, uscat-apă-uscat, apă-uscat-apă, zăcământ metaliferzone sterile, diferenţe bruşte ale grosimii scoarţei terestre etc. Aceste dicontinuităţi sunt înconjurate de liniile de flux (electro)magnetic, Po, şi se produce.  o perturbare a fluxului respectiv. Atunci când dicontinuităţile sunt la suprafaţă o parte din liniile de câmp vor înconjura defectele şi vor ieşi la exterior dând naştere unui flux magnetic de dispersie sau de scăpări. Fluxul magnetic de dispersie depinde de o serie de factori cum ar fi: permiabilitatea magnetică a materialului zonei de discontinuitate, intensitatea de magnetizare, configuraţia, mărimea, forma şi poziţia zonei  de discontinuitate.  Fluxul de dispersie (câmpul de scăpări) este cu atât mai mare cu cât creşte intensitatea de magnetizare şi cu cât este mai mare diferenţa dintre permiabilitatea magnetică a materialelor zonei de discontinuitate (apă-uscat).  S-au evidenţiat mişcări seimice in zona lacurilor de acumulare, arii în care, anterior construcţii lor nu au fost semnalate ,de-a lungul timpului mişcări seismice. Acest fapt demonstrează cauzele locale ale mişcărilor seismice pe suportul  favorizant al interacţiunilor globale. Apariţia unor zone cu discontinuităţi a parametrilor fizici şi chimici (uscat- apă –uscat) schimbă parametrii locali de interacţiune. În aceste zone se crează un dezechilibru energetic suplimentar, fiind zone favorizante apariţiei mişcărilor seismice. Repartiţia zonelor seismice pe glob confirmă această teorie.             Luna, satelitul natural al Pământului, are prin câmpul său electrostatic rolul principal in perturbarea locală şi globală a transferului energetic dintre Pământ şi Soare. Mareea terestră totală (lunară şi solară) prezintă creşteri de 15-20% faţă de valoarea medie, când luna se află la perigeul (punctul cel mai apropiat de Pământ) orbitei . Studii statistice au arătat că mareele lunare au un efect de declanşare a cutremurelor din Vrancea.  Pentru cutremurele mari din sudul Californiei s-a găsit o periodicitate statistică de 12 ore, fiind corelate cu timpul şi orientarea stressurilor de maree diurne/semidiurne, precum şi o periodicitate statistică de 18,8 ani (Kilston, Knopoff,1983) care corespunde perioadei  precesiei planului orbitei lunare şi în consecinţă perioadei principale de nutaţie. Câmpul electrostatic lunar , în zona de impact cu anvelopa plasmatică ce înconjoară Pământul, transferă continuu energie undelor particulelor, fiind sursă  suplimentară favorizantă apariţiei mişcărilor seismice. Variaţia bruscă a acestui transfer energetic către Pământ  (eclipsă lunară sau solară) contribuie suplimentar la declanşarea  mişcărilor seismice

           

            b) Experimentul Maurice Allais

            Referitor la experimentul din timpul eclipsei totale din anul 1954, efectuat deMaurice Allais în Franţa, modelul electroautoconvergenţei planetare ne dă posibilitatea explicării lui corecte evidenţiind, totodată strânsa legătură dintre gravitaţie şi electricitate, legătură pe care Faraday şi mulţi alţi fizicieni au prezis-o. Se cunoaşte că Luna , satelitul natural al Pământului este de circa 400 de ori mai mică decât Soarele şi de 50 de ori mai mică decât Pământul şi se află la o distanţă medie de acesta de 384 000/km. Acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 1,82 m/s, adică de aproape şase ori mai mai mică decât a Pământului (9,81 m/s).        Perioada  de rotaţie fiind egală cu cea de revoluţie luna îndreaptă mereu spre Pământ una şi aceeaşi faţă.           Un fenomen interesant care apare ca rezultat al interacţiunii Pamânt-Lună îl reprezintă mareele. Acestea sunt oscilaţii ritmice ale Oceanului Planetar, introduse de atracţia exercitată de Lună, în combinaţie cu cea a Soarelui; explicaţia lor a fost dată pentru prima dată de către Newton. Mareele prezintă un flux şi un reflux şi sunt determinate de atracţia ce se exercită asupra moleculelor apei  marine şi oceanice, atracţie proporţională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei.   O constatare care pune multe semne de întrebare explicaţiei date de Newton este aceea că unda mareică se deplasează în jurul Pămîntului, fluxul producându-se de două ori în 24 de ore şi 30 de minute, urmărind trecerea Lunii la meridianul locului şi meridianul opus. Când Soarele şi Luna acţionează conjugat, la Lună nouă şi la Lună plină, mareele ating amplitudinea maximă, iar la primul şi ultimul pătrar au amplitudine minimă. Diferenţa apelor oceanice între flux şi reflux poate atinge valori de 10-20m, fenomenul fiind maxim în golfuri estuare şi strâmtori; în mările închise cum este cazul Mării Negre, mareele nu depăşesc 50 cm.             Există însă şi o acţiune similară asupra particulelor scoarţei terestre, sezizată pentru prima dată de astronomul Darwin , fiul marelui biolog, dar aceasta are amploare redusă, de ordinul a câtorva decimetri. Aşa cum vom vedea în continuare fenomenul de maree este strâns legat de acţiunea câmpului electrostatic lunar (solar) asupra zonei plasmatice din jurul pământului, zonă locală de transfer energetic spre scoarţa terestră. Modelul propus are la bază teoria turbulenţei slabe a plasmei  şi sugerează natura electrică a forţei de gravitaţie.

            Experimentul efectuat de Maurice Allais în timpul eclipsei solare din anul 1954 din Franţa a ridicat semne de întrebare întemeiate referitoare la natura forţei de gravitaţiei.  Evidenţierea naturii plasmatice a spaţiului periterestru , a modului de generare a câmpurilor electromagnetice şi a mişcării de ansamblu a particulelor încărcate din plasmă (vortexuri plasmatice) ne dau posibilitatea explicării rezultatului experimentului.  În plasmă sunt posibile, în principal, două tipuri de unde (după natura lor), una electrostatică şi una electromagnetică. Pot să apară şi moduri mixte, ca urmare a cuplajului ( în general neliniar) între două astfel de unde.

            Variaţia în timp a energiei undei într-un domeniu de volum unitate se datorează la două categorii de fenomene: a) fluxurile de energie radiantă prin frontiera domeniului respectiv;    

  1. b) fenomenelor datorate mişcării particulelor plasmei din domeniul dat. În plasmă există, in general, trei tipuri de interacţiuni: particulă-particulă, undă-particulă, undă-undă;

În teoria cvasiliniară a turbulenţei slabe interacţiunile de primul tip sunt complet neglijate, dominante fiind considerate doar ultimele două, la care se consideră încă o variantă de interacţiune şi anume interacţiunea undă-particulă-undă care pare a fi o variantă superioară de cuplaj. Toate aceste tipuri de interacţiuni sunt procese rezonante şi totodată existând particule rezonante acest proces va fi un proces cinetic. Dintre posibilele tipuri de undă din plasmă  ne vom referi la undele electrostatice căci ele sunt singurele relativ la care particulele pot realiza un schimb energetic important undă- particulă.          Interacţiunea undă-particulă-undă constă în esenţă  în interacţiunea dintre particule care sunt rezonante cu unda ce rezultă prin suprapunerea a două unde: [w1-w2]. [k1-k2]n=0. Dintre posibilele astfel de interacţiuni prezintă interes pentru explicarea rezultatelor experimentului lui Maurice Allais interacţiunea care implică undele de plasmă (plasmonii) şi care stă la baza fenomenului de ecou. Ecoul undelor de plasmă este un răspuns al plasmei, fundamental neliniar , la două impulsuri perturbatoare decalate temporal şi/sau spaţial. Acest fenomen demonstrează proprietatea de memorie  a plasmei. Se poate presupune ca, in perioada imediat premergătoare eclipsei, în zona care va fi eclipsată  este o plasma pe ansamblu liniştită, în sensul că nu au loc instabilităţi în ea. Ea este un sistem fizic cu o anumită entropie.  Pe durata eclipsei totale plasma din zona eclipsată este perturbată cu un semnal coerent (undele electrostatice solare ecranate de lună şi cele ale Lunei ). Entropia plasmei din zona eclipsată se va modifica. De regulă efectul unei perturbaţii din exterior asupra plasmei este cel al excitării de unde. O parte din energia liberă este transferată mişcării ordonate reprezentată de perturbaţie, scăderea entropiei este echivalentă cu introducerea de informaţiei in sistem (volumul de plasmă din zona eclipsată). Astfel local pe durata eclipsei totale interacţiunile (electrostatice – gravitaţionale) bilei pendulului se modifică brusc rezultând schimbarea planului de oscilaţie cu 13 grade sexagesimale. La sfârşitul perioadei eclipsei totale perioada perturbaţiei exterioare încetând, plasma fiind dominată de ciocniri, energia mişcării ordonate este convertită in mişcare dezordonată, plasma încălzindu-se şi ajungând la echilibru anterior eclipsei. Entropia va creşte din nou la o nouă valoare maximă . Astfel informaţia conţinută în mişcarea ordonată este distrusă şi nu mai poate fi recuperată. Ciocnirile sunt principalul factor de amortizare al undelor şi au ca rezultat pierderea ireversibilă a informaţiei conţinută în unde. Interacţiunile pendulului fiind similare celor avute anterior eclipsei, odată cu dispariţiei informaţiei din sistem, pendulul revine la planul de oscilaţie iniţial urmare a existenţei interacţiunilor electrostatice caracteristice zonei luminate de soare.  Teoria  gravitaţiei nu poate explica schimbarea planului de oscilaţie al pendulului pe durata eclipsei totale, pentru gravitaţie neexistând ecran.

             

 

  1. c) Triunghiul Bermudelor- Zonă locală favorizantă producerii bruşte a fenomenelor de natură electromagnetică.

            Evenimentele misterioase şi inexplicabile ce se petrec in  Triunghiul Bermudelor depăşesc puterea de înţelegere atât al specialiştilor cât şi al omului obişnuit. Posibilităţile de investigare ale ştiinţei şi tehnologiei contemporane sunt reduse având în vedere faptul că până în prezent nu se cunosc interacţiunile globale cât şi cele locale cu caracter permanent sau aleatoriu, urmare a transferului energetic dintre Soare şi Pământ. Mecanismul de transfer energetic prezentat sumar anterior ne permite să explicăm interacţiunile scoarţei (câmpurlor) terestre cu câmpurile din exteriorul cât şi din interiorul Pământului. Intr-un studiu aprofundat asupra asupra sectoarelor suspecte de pe glob, Ivan Anderson şi colaboratorii săi constată că majoritatea din aceste pierderi se produc în şase zone, a căror formă este mai mult sau mai puţin asemănătoare unor romburi şi printr-o inexplicabilă coincidenţă se situează toate la latitudini cuprinse între 300 şi 400 la nord şi la sud de ecuator. Concluzionând ei stabilesc o reţea de 12 anomalii, la un interval de 720 în jurul globului, centrate  la 360 latitudine nordică şi sudică; cinci zone pentru emisfera nordică,cinci pentru cea sudică şi două pentru cei doi poli. Toate aceste zone ar avea forma mai mult rombică decât triunghiulară. De reţinut faptul că sunt la latitudinile de interctiune cu tăria maximă a câmpurilor (electro)magnetice  Pv şi Po cu cu cîmpul giromagnetic Ps.             Triunghiul Bermudelor este cea mai celebră din toate aceste zone cu anomalii datorită aşezării sale într-o zonă mai frecventată. Celelalte 11 zone în discuţie, prezintă tot atât de multe anomalii evidente de magnetism sau de altă natură.  S-a constatat că majoritatea acestor zone active se situează la est de marile mase continentale, deci la zona de trecere uscat-apă, zonă cu permeabilitate magnetică brusc diferită atât la nivelul apei cât şi în atmosferă (pe înălţime). Dar sunt şi zone, cum ar fi Marea Sargaselor-spaima legendară a vaselor de pânză- care este un loc atât de special de pe glob încât poate fi considerat o regiune geografică distinctă. De fapt nu este o mare propriu-zisă, ci o porţiune cu suprafaţa de 6-7 milioane km2 înconjurată (nu întâmplător) de marii curenţi ai Canarelor şi Golf-Stream-ului.

            Câteva din caracteristicile acestei zone le prezentăm în continuare:

             S-a descoperit că aici este unul din din cele două puncte de pe glob  unde busola indică nordul geografic şi nu cel magnetic! Celălalt punct care prezintă această ciudăţenie este Marea Diavolului situată exact la antipozi între Japonia şi nordul Filipinelor. Zona, fiind îndepărtată de orice ţărmuri, este lipsită de aportul de apă dulce sau de gheaţă topită, constituind partea cea mai sarată din Oceanul Atlantic(36,5-37%), care el însuşi este cel mai sărat dintre oceanele lumii; datorită acestui fapt permiabilitatea magnetică şi permitivitatea electrică este mult mai mare în această zonă (mediul lichid şi mediul atmosferic) decât în zona înconjurătoare mai putin bogată în săruri. Transparenţa foarte mare a apelor sale (peste 65 m adâncime); acest fapt se datorează acţiunii câmpului magnetic,Ps, care are valori mai ridicate în această zonă (datorită grosimii mici al scoarţei terestre de pe fundul oceanului) şi reuşeşte să separe particulele  solide din apă, limpezând-o. Ambundenţa speciilor de floră şi faună marină; câmpul electromagnetic din zonă favorizând procesul de dezvoltare al planctonului. Măsurătorile, făcute în anul 1975, asupra suprafeţei oceanelor, de către satelitul american GEOS-C au evidenţiat o scădere a nivelului apelor cu proxi-mativ 25m pe o porţiune cu un diametru de cca 200 km în periculoasa Mare a Sargaselor. Concluzia la care s-a ajuns este menită să sensibilizeze întreaga lume ştiinţifică:  câmpul magnetic terestru a determinat această concavitate în apele oceanului.

 

Teoria electroconvergentei Pamantului ne permite intelegerea cat mai aproape de realitate a fenomenelor din triunghiul Bermudelor. Masa magnetosferei terestre recepţionează în mod continuu radiaţie electromagnetică şi corpusculară emisă de Soare. Cantitatea recepţionată este fluctuantă, funcţie de activitatea solară în principal. Magnetosfera terestră, aşa cum s-a arătat, este un senzor al câmpurilor electromagnetice solare amplificând sau diminuând procesele din interiorul ei. Apare astfel o transformare permanentă a materiei (masă,energie) magnetosferei cu amplificări sau diminuări, în principal, ale pametrilor (electromagnetici,dinamici, formă) vortexurilor plasmatice, funcţie de intensitatea activităţii solare.       Amplificare parametrilor vortexurilor plasmatici generatori ai câmpurilor electromagnetice Po şi Pv, urmare a unei activităţi solare intense, au drept consecinţăun proces de confinare a plasmei circumplanetare însoţită de o creştere a intensităţii câmpurilo electrostatice şi electromagnetice  terestre la nivel global cât şi zonal (local) terestre.  Reducerea volumetrică a magnetosferei terestre, urmare a procesului de confinare a plasmei circumplanetare,  influienţează asupra fluxului de radiaţii pe care  îl va recepţiona ulterior, în sensul diminuării lui. Astfel, parametrii vortexurilor (câmpurilor) se vor diminua, procesul de confinare a plasmei se reduce în intensitate iar magnetosfera terestră se măreşte.  Câmpurile electromagnetice Po şi Pv influienţează parametrii vortexurilor electronic şi ionic din interiorul Pămîntului având drept consecinţă o continuă variaţie a valorii câmpului electromagnetic Ps Urmare a proceselor arătate, Pământul şi magnetosfera,în mişcare pe traiectorie, prezintă fenomenul de expansiune-contracţie. Astfel, Pământul şi magnetosfera pe ansamblul are pe traiectorie o mişcare pulsatorie. Interacţiunile  câmpurilor interioare şi exteriore  ale Pământului cu scoarţa şi mantaua terestră se regăsesc în deformările la nivel global pe care le suferă Pământul cât şi la nivel zonal (local). Însăşi câmpurile  Pământului sunt răspunsul ,de ansamblul, al materiei (masă şi energie) la acţiunea câmpurilor exterioare (solar, interplanetar). Acest răspuns este diferenţiat,  de la zonă la zonă, funcţie de parametrii ( fizico-chimici,  formă, etc..) zonei respective. Permiabilitatea magnetică ridicată a zonei Triunghiului Bermudelor (apa sărată, ionizarea puternică a atmosferei cu ioni Na*, Cl ), grosimea mică a fundului oceanului, interctiunea mai puternică a liniilor de cămp (electro)magnetic Po şi Ps la latitudinile de 35 de grade cu liniile câmpului (electro)magnetic ,Ps,  (giromagnetic) sunt factori locali favorizanţi aparitiei fenomenelor neobişnuite din zonă  (anomalii magnetice, furtuni puternice, deplasări rapide de mase de aer care “transportă“ in masa lor avioanele din zona rezultând viteze de deplasare mult diferite de cele indicate de aparatele de bord, câmpuri aeroelectrice  de ordinul zecilor de mii de volţi pe metru insoţite de numeroase descărcări electrice  între dipolii norllor şi suprafaţa apei ). La aceste se adaugă şi fenomenul de dispersie a fluxului magnetic datorat diferenţei de nivel de 25m a suprafeţei de 200 kilometri pătraţi. Aceste dicontinuităţi sunt înconjurate de liniile de flux (electro)magnetic, Po, şi se produce. astfel , o perturbare a fluxului respectiv. Discontinutatea fiind de suprafaţă o parte din liniile de câmp vor înconjura defectele şi vor ieşi la exterior dând naştere unui flux magnetic de dispersie sau de scăpări care va interacţiona puternic cu atmosfera ionizată din zonă .   Fluxul magnetic de dispersie este favorizat de o serie de factori din zona Triunghiului Bermudelor cum ar fi: permiabilitatea magnetică a materialului zonei de discontinuitate (apă mai sărată, atmosferă cu gradient ridicat de ionizare)  intensitatea de magnetizare (zonă de maximă interferenţă a liniilor de câmp Pv cu Po), configuraţia , mărimea, forma şi poziţia zonei  de discontinuitate. Fluxul de dispersie (câmpul de scăpări) este cu atât mai mare cu cât creşte intensitatea de magnetizare (Po şi Pv sunt maxime în zonă) şi diferenţa dintre permiabilitatea magnetică a materialelor zonei de discontinuitate este mai mare. Se poate trage concluzia că zona Triunghiului Bermudelor ,ca şi alte zone de altfel ,este zonă de anomalie magnetică datorată interacţiunilor specifice dintre câmpurile electromagnetice terestre.

Rezultă, din cele prezentate in articol, că:

  1. geomagnetismul apare datorită interacţiunii Pământului (ecran sferic) cu câmpul solar;
  2. câmpul (electro)magnetic al Pământului are trei componente, corespunzătoare câmpurilor( electro)magnetice P0 (stabil, generat în cavitatea rezonantă ce o constituie centura de radiaţie exterioară a Pământului- centura exterioară“Van Allen”) şi Ps (instabil, legat de câmpul (electro)magnetic generat de mişcarea de rotaţie a Pământului) şi Pv – generat în zona de noapte de mişcarea vortexiană   a plasmei urmare a interacţiunii “vânt solar”- Pământ;
  3. există permanent un cuplaj electromagnetic “negravitaţional” între Pământ şi Soare, care împreună cu interacţiunea de natură electrostatică determină parametrii de mişcare ai Pământului căruia  îi sunt proprii vectori magnetici Pv ,P0 ,Ps ,cu valori corespunzătoare; orice fenomen perturbator din sistemul solar (erupţie solară, eclipsă, shimbarea parametilor fizici ai mediului penetrat de Pământ, furtuni magnetică, etc,) poate fi urmată de efecte la nivelul subsistemului  Pământ (inclusiv spaţiul periterestru) manifestate prin mişcări pulsatorii (perturbaţii geomagnetice rotatorii şi orbitale -se modifică parametrii  rotaţiei terestre şi ai sateliţilor artificiali, etc..) prin interacţiuni  adeseori neliniare, cu efecte sinergetice.

            4.Sistemul solar alcătuieşte o unitate funcţională; interdependenţa dintre subsistemele sale  se reflectă adeseori prin procese ce nu pot fi explicate de teoria gravitaţională

 

dumitru
M-am nãscut în 1953 în Voineşti/Iaşi. In 1984 am absolvit Academia Tehnicã Militarã (facultatea de armament şi rachete) din Bucureşti. Anterior, în 1975, am absolvit şcoala de ofițeri de artilerie din Sibiu. Am obtinut titlul de doctor la Universitatea tehnica “Gh. Asachi”, Iaşi (conducator stiintific, prof. dr. ing. V. Belousov). Cãrti publicate : "Creaţia tehnică în domeniul propulsiei rachetelor", 2002; "Hazardul seismic", 2004; "Electroconvergenţa Pământului (Experimentul Allais-experiment crucial)", 2005; "Convergenţa şi divergenţa materiei/ Partea I-Electroconvergenţa corpurilor natural din Univers", 2007. Premii: Medalia de Aur la Salonul Internaţ. de Invenţii "Ecoinvent" (Iaşi, 2007); Medalia de bronz la Salonul de Inventica, Chişnãu, 2008. Email: crivoidumitru@yahoo.com;
dumitru

Abonează-te la newletter:

Caută în site



Formular de contact

Advertisment ad adsense adlogger