Vino si tu pe pagina de Facebook pentru o stire de stiinta, explicata simplu, in fiecare zi!
Pagina de Facebook!
În fiecare zi, o nouă fotografie din universul nostru fascinant împreună cu o explicaţie scrisă de către un astronom profesionist: Astronomy Picture Of the Day
   
Fizica Povestita

I
Fizica Povestita

Variatia energiei Pãmântului

   Crivoi D. Dumitru: Mecanica construita pe modelul mecanic al miscarii planetelor (modelul newtonian) nu permite stabilirea cauzelor care determina evolutia, (adica trecerea unui sistem dintr-o stare in alta calitativ diferita de prima), acest model fiind al miscarii reversibile perpetue.

   In consecinta ordinea cosmica este ordinea totala stabilita pe baza modelului mecanic in care miscarea este asociata cu interactiuni conservative care nu afecteaza calitatea energiei. De amintit, in acest context, definitia data de Planck, conform careia energia reprezinta o marime care depinde de starea fizica instantanee in care se gaseste sistemul.

   

Ştiinta si tehnologia nu vor genera teorii capabile sa zdruncine dogmele daca nu vor avea la baza paradigme indrazneţe. Paradigmele ce stau la baza cunoaşterii/cercetãrii au caracter istoric. Din pacate, epigonii marilor creatori din diferite domenii ale cunoaşterii, frâneaza noul creindu-şi fals piedestal ştiintific, prin „exploatarea” continuã a meritelor unor paradigme care nu mai sunt de actualitate. Marii creatori au aratat mãsura corecta a ceea ce au creat şi au conştientizat limitele şi neajunsurile creaţiei lor. Teoriile mari sunt cele care au în spate fenomene fizice observate in natura. Relaţia corectã dintre general şi particular este esenţa unei paradigme care sã reziste cât mai mult. Noua paradigmã –electroconvergenţa corpurilor naturale din Univers – permite cercetarea fenomenului de hazard natural şi emiterea unei teoriei noi referitoare la hazardul natural (Crivoi, D., HAZARDUL SEISMIC , Ed. Performantica, Iaşi, 2004). Teoria electroconvergenţei corpurilor naturale are la baza următoarelor supoziţii: a) corpul natural defineşte spațiu (“locul “ universal) şi, b) mişcarea liniară (căderea corpurilor), respectiv, mişcarea circulară a corpurilor naturale personalizează spatiul / (ge)entropia “locului” universal. In baza supozitiilor de mai sus se poate modela interactiunile dintre corpurile naturale si evidentia produsul/efectul preponderent al interactiunii. Corpul natural este referentul ce defineşte/personalizează spaţiul/locul din Univers [3]. Corpurile naturale se definesc (personalizează „locul”/spaţiul) urmare a interacţiunilor dintre ele. Universul neobservabil, palier al realităţii obiective, este dominat de interacţiuni ale corpurilor nemasice si rezultat al divergentei corpurilor masice [3]. Universul observabil este rezultatul (electro)convergenţei/divergenţei corpurilor masice. Corpul natural masic este produsul interacţiunii corpurilor (ne)masice in mişcare [3, 4]. Corpurile masice masive din Univers sunt înglobate in matrice entropice spaţiale şi care constituie interfaţa de interactiune a acestora cu mediul universal, fig. 1. Universul mecanic (Newton) si chiar cel de lumină (Einştein) devin parte al Universului de comunicare (informaţional). Realitatea fizica a lumii este complexa si greu de descifrat. (Electro)convergenta/divergenta corpurilor naturale din Univers este noua paradigma care da un nou impuls cunoasterii stiintifice.

Definirea energiei interne s-a facut, initial, cu ajutorul interactiunii termomecanice a unui sistem cu exteriorul, pe baza schimburilor de lucru mecanic si caldura cu exteriorul (experienta lui Joule). Prin extinderea interactiunii la nivelul lucrului generalizat se ajunge la relatia:      dU =∑ δ.Ldef = j dXj, ,

conform careia variatia infinit mica a energiei interne a unui sistem este rezultanta schimburilor elementare de lucru ale acestuia cu exteriorul (Xi.- fortele (intensitatile ) generalizate, DyI deplasarile (sarcinile )generalizate).   Structura energiei interne a unui sistem este data de suma diferitelor tipuri de energie : energia cinetica a miscarii de translatie si rotatie a moleculelor, precum si a miscarii de oscilatie a atomilor in molecula ; energia electronilor ; energia nucleara ; energia de interactiune intre nucleul moleculei si electron ; energia potentiala sau energia de pozitie a moleculelor intr-un camp oarecare exterior de forte ; energia oscilatiei electomagnetice. Ştiinţa, deşi a înaintat serios în timp, nu a reuşit, pe unele direcţii să confere mai multă predictibilitate unor fenomene ale căror cauze sunt necunoscute sau despre care avem prea puţine date. Este cert ca oricât de puţin predictibilă ar fi o prognoză, aceasta reprezintă ceva mai mult decât ignoranţa. In domeniul fizicii Pământului a devenit o dogma faptul ca nu exista posibilitatea predicţie cu un grad oarecare de veridicitate a fenomenelor de hazard natural.

 

   În analiza şi modelarea interacţiunilor corpurilor din univers se impune introducerea noţiunii de sistem. Acesta noţiune poate fi definită ca fiind un corp (sau ansamblu de corpuri materiale) caracterizat(e) prin diferite forme de mişcare şi care pot interacţiona cu mediul exterior prin suprafaţa de control, de graniţă sau de frontieră a sistemului considerat, fig.1. Fiecare tip de interacţiune între sistem şi mediul exterior poate fi asociat cu un transfer de sarcină generalizată prin suprafaţa de control (definita de anvelopa entropică specifică) care poate fi o sarcină efectivă precum cea electrică sau convenţională în alte situaţii.

   Fig. 1. Sistemul termodinamic/matricea entropica a corpului natural masiv masic

   

Viteza de variaţie a energiei sistemului corp masiv- anvelopă entropică în unitate de timp () este condiţionată de puterea de interacţiune cu mediul exercitată prin intermediul anvelopei entropice, şi poate fi departajată astfel:

    (1)

 

unde: ρ este densitatea de volum, u [J/kg] este energia internă specifică, φ este potenţialul chimic (masic), E [V/m]– intensitatea câmpului electrostatic, H[Oe]-intensitatea câmpului magnetic, suma caracterizează energia câmpului electromagnetic care se propagă cu viteza luminii, c [m/s, gc[m/s2]- acceleraţia gravitaţională specifica urmare a impactului neutrinic, rA[m] – raza anvelopă entropice in care este inglobat corpul, iar suma caracterizează energia câmpului din sistem astfel că vectorul Poynting electromagnetic este dat de relaţia cunoscută:

, (9)   

Pentru transmiterea puterii de interacţiune a unui corp natural-anvelopă entropică (sistem fizic) cu exteriorul (mediul) se impune luarea în considerare a legilor disipative care fac posibilă realizarea acestui proces numai în condiţii neconservative, ireversibile. În fond, acest proces aşa cum s-a aratat mai sus, presupune transmiterea unui flux generalizat de impuls, sarcini electrice, masă, entropie de tip , în general, prin intermediul unui gradient (finit) al forţei generalizate Y provocat de existenţa unei rezistenţe neconservative, disipative, care spre deosebire de cea consevativă nu permite « memorarea »  acţiunii exercitate. Spre deosebire de aceasta din urmă care are un caracter reactiv în sensul de reactanţă sau reluctanţă, rezistenţa disipativă este o rezistenţă activă întrucât permite dezvoltarea puterii active, prin analogie cu cea utilizată în teoria curentului alternativ. Mediul universal neobservabil este caracterizat prin temperaturi apropiate de 00 K şi constituie prin entităţile corpusculare primare (etheronii, care nu au anvelopă entropică) un mediul nedisipativ (supraconductor, suprafluidic). Rezistenţa disipativă este caracteristică corpului masiv şi zonei entropice aferente a corpului masiv (caracterizată prin apariţia mişcării termice la nivelul entităţilor micro/macromasice şi a anvelopei entropice aferente fiecărei entităţi masice). Dispersarea energiei ordonate (disipaţia) în zona entropică a corpului masic masiv, pe mai multe grade de libertate (gravitaţională, electrică, …, mecanică) corespunzătoare mişcării termice poate fi redusă în ultimă instanţă la frecare. Fenomenul de frecare ( care poate fi de natură mecanică, electrică, chimică, etc.) se dovedeşte a fi fenomenul care face posibilă transmiterea puterii între sistemele fizice. Pentru exemplificare se pot da câteva din legile disipative, semnificative pentru unele domenii ale fizicii şi anume : legea frecării vâscose, legea frecării prin alunecare, legea lui Ohm, legea difuziei descoperite de Fick (1855), legea lui Stefan (1879)-Boltzmann (1881), legea lui Fourier(1822) privind transferul căldurii prin conducţie termică şi legea convecţiei termice a lui Newton . Legea frecării vâscoase descoperite de Newton:

Ff = –η grad ν A ;     (10)

care stabileşte legătura între forţa de frecare vâscoasă Ff şi gradientul vitezei în masa fluidului caracterizat prin vâscozitatea dinamică, η, mărimea, , fiind efortul tangenţial de frecare. Se observă că, transmiterea puterii în acţionări hidrodinamice presupune o vâscozitate dinamică, η, finită, astfel că această putere este precizată de relaţia:

(11)

unde, , reprezintă fluxul de impuls transmis prin frecare. Dacă se constată că Ph =0, ceea ce înseamnă anularea puterii transmise prin intermediul fluidului. Se observă că mărimea (0,) astfel încât, , caracterizează rezistenţa disipativă hidrodinamică în procesul transmiterii puterii. Această lege a fost descoperită de Newton în contextul în care încerca să explice mişcarea planetelor prin ,,vârtejuri” într-un mediu eteric, fin, care ar umple întregul spaţiu cosmic. Legea fizică ar trebui să se refere /(sa ţină cont) în primul rând la/de ordinea mişcării unui corp neentropic în universul neentropic fundamental, respectiv, în universul entropic (masic). Emergenţa masică a corpului în mişcare determină gradientul de ”vâscozitate” a mediului (preponderenţa undelor staţionare in structurile materiale) respectiv frecarea dintre corpuri ca proces fundamental de transformare. Anvelopă entropică constitue sediul transformărilor substanţiale şi energetice care personalizează interacţiunile locale ale corpului natural pe care îl înglobează. Se poate concluziona că orice corp masic este inglobat intr-o anvelopă entropică (matrice) care constituie interfaţa energetică dintre mediu universal şi corpul masic propriu –zis.   

 

   Calea de modelarea a interacţiunilor Pamântului iniţiata de Newton şi continuatã,cu puţine excepţii, pâna astãzi, nu pemite stabilirea cauzelor care determinã evoluţia, (adicã trecerea unui sistem dintr-o stare în alta calitativ diferitã de prima), acest model fiind al mişcãrii reversibile perpetuue. În abordarea problematicii prezentei lucrări se utilizeaza noi idei si concepte aflate in procesul de formare a unei gandiri în scopul obtinerii unor rezultate in domeniul de cercetare a interactiunilor Pãma­ntului/hazardului natural pana la punctul în care acesta poate deveni o parte instituitî in ştiința.

 

Reamintim că relaţia (1) arată că viteza de variaţie a energiei sistemului corp masiv-anvelopă plasmatică în unitate de timp este condiţionată de puterea de interacţiune cu mediul/corpul de influenta preponderenta exercitată prin suprafaţa de control a acestuia. Pe baza acestei relaţii se pot evidenţia variaţiile sistematice şi cele bruşte ale sistemului Pământ – anvelopă plasmatică în urma interacţiunii cu mediul (Soarele).

 

A)Variaţiile sistematice ale energiei Pământului. Mişcarea cu expansiune contracţie

   Geofizica actuală se confruntă cu următoarea problemă: de unde să se ia uriaşa cantitate de energie pentru a explica expansiunea Pământului, pregnant revelată de cercetările de specialitate, atât timp cât mişcarea gravitaţională (newtoniană sau relativistă) exclude în mod expres o asemenea energie ”suplimentară”. Multora din mecanismele elaborate de geofizicieni pentru explicarea mişcării cu expansiune – contracţie le lipseşte tocmai motorul care să le pună în funcţiune, energia necesară acţionării lor. Modelul electroconvergenţei corpurilor permite explicarea coerentă şi corectă pe baza legilor fizici clasice a mişcării cu expansiune contracţie a Pământului. Considerarea dimensiunilor reale ale corpurilor cât şi natura substanţelor componente permit explicarea interacţiunilor care stau la baza mişcării Pământului cu expansiune contracţie.

   S-a demonstrat (Crivoi D., ELECTROCONVERGENŢA PĂMÂNTULUI, Performantica, Iaşi, 2005.) că existenţa formelor de mişcare electrică conjugate stau la baza interacţiunii corpurilor massive, interacţiune intermediată de palierul electric al universului structural-fenomenologic. Energia corpului masiv este influenţată, în principal, de parametrii de interacţiune cu corpul masiv de influenţă. In cazul Pământului s-a demonstrat de către Forboush, influenţa prioritară a radiaţiilor solare asupra sa. Influenţa electrică a Soarelui asupra planetelor conduce la apariţia unui sistem electric multipol centrat pe el. Acest sistem multipolar propriu sistemului solar interacţionează cu câmpul sistemului galactic

 

Un eveniment de importanţă crucială pentru astronomie a avut loc în iarna anului 1931 când fizicianul american Karl G. Jansky (1905-1950), angajat al Companiei Bell Telephone, a descoperit o emisie radio de natură extraterestră. În decembrie 1932 îşi publică rezultatele cercetărilor efectuate asupra electricităţii statice terestre cu o antenă direcţională rotitoare de construcţie specială în iarna anului 1931. Potrivit celor publicate au fost detectate trei tipuri de electricitate statică, şi anume:

o grupă de semnale electrice proveneau direct de la anumite furtuni ce se derulau în atmosfera terestră şi erau descărcările electrice cele mai distrugătoare;

al doilea grup de semnalele electrice slabe care proveneau de la trecerea tunetelor îndepărtate prin atmosferă , iar,

al treilea grup caracterizat prin electricitate statică foarte slabă, de origine necunoscută.

   Din întâmplare, observaţiile lui Jansky erau efectuate în timpul iernii când, în ”mişcarea” sa anuală pe bolta cerească, Soarele se proiecta în constelaţia Sagittarius, direcţie în care se proiectează şi centrul Galaxiei noastre. Măsurătorile efectuate zilnic în timp, pe măsură ce Soarele se ,,deplasa” pe bolta cerească, indicau tot mai clar faptul că semnalele descoperite nu erau legate de astrul zilei, deoarece acestea rămâneau orientate constant spre constelaţia Sagittarius. Datorită tehnicii ,,rudimentare” utilizate la începutul istoriei radioastronomiei, descoperirea surselor întinse de unde radio ( de genul constelaţiei Sagittarius) era mai uşoară decât aceea a surselor cu dimensiuni unghiulare mici (cum ar fi cazul Soarelui a cărei emisie radio a fost descoperită în anul 1941). Inginerul Grote Reber (n. 1911) , în anul 1937, a construit la poarta casei sale, o antenă cu oglindă parabolică cu diametrul de 9,5 m, cu ajutorul căreia, în anul 1938, recepţionează radiaţii radio din diferite zone ale bolţii cereşti – se năştea astfel astronomia. Cercetătorul olandez Hendrik Christoffel van de Hulst (n. 1918), în anul 1944, în urma cercetărilor teoretice, a ajuns la concluzia că atomii reci de hidrogen (hidrogenul neutru, H 1) care se află în spaţiul interstelar, pot suferi modificări în structura lor, modificări care să ducă la emisia spontană de fotoni în domeniul microundelor. Se descoperă teoretic radiolinia de lungime de undă =21 cm (pe frecvenţa de 1 420 MHz). Confirmarea observaţională a prezenţei acestei radiolinii în Univers a fost dată de fizicienii Edward Mills Purcell şi Harold L. Ewen. Perfecţionarea aparatelor de măsură a permis obţinerea unor rezultate remarcabile în domeniul cercetării Universului. În concluzie se poate spune că radiaţia de fond, pentru lungimile de undă cuprinse între 50 cm şi 300 m, are două componente:

o componentă anizotropică, puternic concentrată spre planul galactic, generată de electronii relativişti care se mişcă în jurul liniilor de forţă ale câmpului magnetic al Galaxiei – radiaţie sincroton, şi

o componentă izotropică, radiaţie tot de natură sincroton, dar care îşi are originea undeva în spaţiul extragalactic, neputându-se preciza sursele discrete ale acesteia.

intensitatea spectrului radiaţiei pentru >50 cm descreşte o dată cu descreşterea lungimilor de undă şi nu este de natură termică, în timp ce în omeniul spectral cuprins între 300 micrometri şi 50 cm intensitatea radiaţiei fondului extragalactic apare mult mărită şi are o distribuţie planckiană care corespunde la temperatura de 3 Ko.

Emisia de radiaţiei corpusculară şi electromagnetică este legată de prezenţa substanţei/corpurilor în Univers (Galaxie, stele, planetă, satelit natural, comete, meteoriţi, structuri plasmatice, molecule, atomi, nuclee, protoni, neutroni, electroni, fotoni, corpusculi eterici) ca sursă şi totodată receptor de câmp – lanţ continuu de interacţiunea formă – câmp pe diferite paliere.

 

Raportat la scara galaxiei noastre sistemul Pământ Soare poate fi analizat din punct de vedere al interacţiunii electrice pe baza teoriei dipolului electric. Potenţialul unul dipol se poate obţine prin suprapunerea potenţialelor a două sarcini electrice, fig. 2.a

V1 = , (12)

Pentru distanţe r (distanţa de la sistemul solar până la corpul de influenţă/sursa Sagittarius), care sunt mari faţă de lungimea l (distanţa de la Soare Pământ) a dipolului este valabil

 

r2 – r1 = lcosθ, r2 r1=r2 (13.)

b) Momentul cuplului dipolului electric în câmp omogen

   

c) Forţa rezultantă ce acţionează asupra unui dipol aflat în câmp neomogen

a) Dipolul electric

                  

 

Fig. 2. Dipolul electric Soare – Pământ în câmpul galactic

 

Potenţialul unui dipol scade cu 1/r2, în timp ce potenţialul unei sarcini punctiforme scade cu 1/r. Scăderea mai rapidă în cazul dipolului provine din faptul că, pe măsură ce creşte distanţa, cele două sarcini se compensează din ce în ce mai mult. În câmp electric omogen asupra celor două sarcini ale dipolului acţionează un cuplu de forţe (fig. 2.b.) astfel încât forţa rezultantă asupra dipolului este nulă. Cuplul de forţe produce însă un moment de rotaţie M care are expresia M = p×, şi încearcă să rotească dipolul în direcţia câmpului. Dipolul în câmp posedă aşadar o energie potenţială care se compune din energiile potenţiale ale sarcinilor sale.

Ep= qV++qV= ql= – pEcosθ (14)

De aici rezultă energia potenţială a dipolului în câmp electric:

 

    (15)

 

Această energie este minimă atunci când vectorul p are direcţia şi sensul câmpului şi maximă pentru sensul opus. În câmp neomogen forţele ce acţionează asupra celor două sarcini ale dipolului au valori diferite, astfel încât în afară de momentul cuplului mai apare şi o forţă rezultantă. Pentru un dipol orientat pe direcţia câmpului, cu lungimea mică, ldx, (fig.2 .c), forţa rezultantă este proporţională cu gradientul câmpului dE/dx:

 

(16)

 

 

 

   Referindu-ne strict la relaţia (1) putem analiza variația energiei sistemului Pământ –matrice entropicã plasmatică funcţie de poziţia sa în cadrul sistemului solar şi a poziţiei sistemului solar în cadrul galaxiei, fig.3-4

 

 

Puterea de interacţiune a ansamblului Pământ anvelopă plasmatică cu mediul (Soarele/Luna-corpul de influențã preponderentã este dată de relaţia:

 

=Y== (17)

Pentru interacţiune formelor de mişcare electrică conjugate (predominante) Pământ mediul (Soare/Lunã) puterea de interacţiune electrică, la un moment dat, observând că coeficientul politropic, n = 0, rezultă din relaţia de forma:

(18)

 

care exprimă legăturile în domeniul izotermic dintre sarcina electrică şi tensiune cu mediul (Soarele). La acest flux electric se adaugă un flux cu caracter conservator intrasistemic Pământului şi anvelopei sale plasmatice, şi anume, cel al debitului masic care permite precizarea puterii chimice de interacţiune:

[W] (19)   

Fluxul de impuls mecanic din sistem, care nu reprezintă altceva decât forţa de inerţie, se modifică în relaţie directă cu puterea de interacţiune a fluxului electric (extrasistemic) şi masic (preponderent intrasistemic) din sistemul Pământ anvelopă plasmatică în relaţie directă cu fluxul entropic, adică de dezordine, definit sub forma (5.13) a cărei putere de interacţiune este dat de relaţia: [W]    (20)

 

Generarea entropiei este legată de manifestarea disipaţie determinată de necesitatea existenţei unei rezistenţe în procesul de transfer a puterii.

Conform consideraţiilor de mai sus în baza relaţiei (1) se poate afirma că energia sistemului Pământ – anvelopă plasmatică este în principal, funcţie de fluxul electric din mediul (Soare) – flux care generează interacţiuni intrasistemice (electrice, masice şi entropice) care se regăsesc în final în ”forţa de inerţie” clasică a sistemului (momentul cinetic al mişcării de revoluţie şi de rotaţie), deşi după cum rezultă din demonstraţia de mai sus avem de a face cu o forţă activă, astfel confirmându-se ideea lui Aristotel care nega inerţia mişcării (pentru corpurile cereşti). Electroconvergenţa planetară permite explicarea mişcării cu expansiune contracţie pe traiectorie a planetei Pământ-anvelopă plasmatică funcţie de interacţiunile fundamentale extra sistemice (electrică şi chimică) şi intrasistemice (electrice, masice, entropice) pe traiectoria Pământului în jurul Soarelui.

 

Fig. 5. Mişcarea cu expansiune-contracție a (matricei entropice a) Pamantului

 

 

 

Dacă luăm în discuţie poziţiile de minim (periheliu) şi de maxim (afeliu) al distanţei Pământ – Soare în relaţie directă cu formula energie sistemului Pământ anvelopă plasmatică (1) se constată următoarele:

a. La periheliu (rmin):

puterea de interacţiune cu mediul (Soarele) prezintă un minim (suprafaţa de control/recepţie a anvelopei, A, scade urmare a confinării/strângerii plasmei de către circuitele electronice şi ionice specifice electroconvergenţei), distanţa mai mică faţă de Soare nu poate compensa pierderile de flux datorită contracţiei anvelopei plasmatice;

energia nemecanică a sistemului Pământ anvelopă plasmatică este maximă (entropia minimă urmare a ordonării mişcării sarcinilor electrice în vortexurile planetare) fapt reflectat şi valorile mai mari ale parametrilor câmpurilor electromagnetice terestre constatate în această perioadă la [81,99];

interacţiunile (intrasistemice, entropice, masice) a anvelopei plasmatice cu Pământul prezintă un maxim, fapt reflectat de creşterea continuă a vitezei Pământului până la periheliu (de la aprox. 28 km/s la aprox. 32 km/s) ,

b. La afeliu (rmax): Situaţia este inversă faţă de cea de la afeliu (urmare a diminuării treptate a legăturii dintre circuitele vortexurilor planetare deoarece fluxurile – suprafaţa de control diminuată – nu pot menţine staţionar fenomenul de transfer dintre Pământ şi anvelopa sa plasmatică) ceea ce conduce la prezenţa expansiunii maxime a sistemului Pământ anvelopă plasmatică. Din acest punct de pe traiectorie, începe fenomenul de contracţie pe baza interacţiunii fluxurilor mărite corespunzătoare suprafeţei maxime de control (A) din acel moment, fig. 5.

Concluzii:

1.Prezenta formei de mişcare electrice (predominante) conjugate a materiei în mediul(Soare) şi Pământ, determină interacţiunea electrică extrasistemică;

2. Prezenţa intrasistemică a fenomenului de conversie a energiei (prin intermediul fenomenului entropic) în sistemul Pământ – anvelopă plasmatică asigură respectarea legii conservării energiei;

3. Mişcarea pe traiectorie nu este inerţială. Urmare a variaţiei puterii de interacţiune electrice extrasistemice şi fenomenului de conversie a energiei electrice (în urma procesului de disipaţie) în energie mecanică a Pământului viteza Pământului variază de la aprox. 28 km/s, la periheliu la aprox. 32 km/s, la afeliu):

4. Variaţia anuală a energiei Pământului este reflectată de măsurătorile efectuate pe Pământ şi în spaţiul extraterestru, fig.6 , (V.17- V.18.). Intensitatea câmpului electric la sol are o variaţie diurnă şi anuală, şi alte variaţii periodice sistematice cu diferite valori medii în diferite puncte de pe glob. Se constată o corelaţie directă între activitatea solară de-a lungul timpului şi activitatea geomagnetică, fig.6 , V.19. Pe lângă această mişcare pulsatorie există şi o mişcare cu expansiune contracţie corespunzătoare mişcării de revoluţie în jurul centrului galaxiei. Funcţie de parametrii electrici ai mediului corespunzător poziţiei sistemului solar fluxurile de interacţiune extra şi intrasistemică ale Pământului se modifică mod corespunzător. Se stabileşte o relaţie, greu de admis ca ar fi numai întâmplătoare, între variaţia interacţiunilor Pământ mediu (Soare) regăsită în variaţia energiei vortexului interior, Ps şi a deplasării maselor de sub scoarţa terestră, fig.6, (V.20. a,b). Efectele variaţiei vitezei de rotaţie s-au făcut simţite în anumite procese tectonice, magmatice şi climatice în cursul unui an galactic (aprox. 26 000 ani) în care alternează o perioadă perigalactică (de scădere a interacţiunilor, deci şi a vitezei de rotaţie a Pământului – nucleu al vortexului, Ps) cu o perioadă apogalactică (de creştere a vitezei de rotaţie, urmare a modificării locale a fluxurilor de interacţiune funcţie de poziţia Soarelui în Galaxie, fig. 6 (V.20.a,b).

În perioadele perigalactice se produce o scădere a compresiunii polare, o creştere a compresiunii ecuatoriale, o scãdere a forței centrifuge. Se produce, astfel, o îngrămădire a masei terestre în sectoarele polare producând o ridicare a scoarţei în aceste sectoare, unde apar şi se manifestă tensiuni de întindere şi de încovoiere, atât longitudinal cât şi după meridian. Creşterea compresiunii în sectorul ecuatorial produce cutări şi încălecări ale formaţiunilor geologice.

În ce priveşte caracterul climei, aceasta a manifestat tendinţe de răcire, în unele regiuni terestre instalându-se glaciaţii. În perioadele perigalactice apele Oceanului Planetar fac front transgresiv spre sectoarele polare şi regresiv în sectorul ecuatorial. Se stabileşte deci o relaţie, între variaţia energiei sistemului Pământ –anvelopă plasmatică şi tectonică (dinamica terestră). În perioadele apogalactice, datorită mişcării sistemului printr-o zonă a Galaxiei cu parametrii ce determină fluxuri de interacţiune Pământ mediu (Soare) mai puternice cresc parametrii vortexului, Ps, şi ca urmare şi viteza de rotaţie a Pământului (nucleul vortexului), creşte forţa centrifugă, ca urmare a îngrămădirii masei terestre înspre sectorul ecuatorial, fig. V.6, V.20.b. Se produc tensiuni de întindere în sectorul ecuatorial şi de compresiune în sectoarele polare În sectorul ecuatorial se produc fracturi, intruziuni magmatice, momente favorabile pentru formarea rifturilor oceanice, apele Oceanului Planetar regresează în zonele polare şi fac front transgresiv în sectorul ecuatorial. În perioadele apogalactice domină un climat cald cu creşterea nivelului apei în Oceanul Planetar. Literatura de specialitate relevă că aceste mari evenimente coincid după durate de timp aproximativ egale şi sincrone, ceea ce sugerează o relaţie cauzală între evenimentele menţionate şi răspunsul lor în ciclicitatea geologică. V. Orlova a stabilit o relaţie între modificarea unghiului de înclinare a axei terestre şi fazele de orogeneză cunoscute, fig. 7. Mişcarea se regăseşte atât la nivelul anvelopei plasmatice cât şi la nivelul globului (scoarţei terestre).

 

Fig. 7. Relaţia între modificarea unghiului de înclinare a axei terestre şi fazele de orogeneză cunoscute

 

Complexitatea interacţiunilor Pământ-anvelopă plasmatică cu mediul se regăsesc în măsurătorile efectuate care confirmă existenţa fenomenului de alungire – turtire dar semnalizează prezenţa forfecării pe fondul pulsaţiei sferoidale.

În afară de evenimentele seismice discrete asociate cutremurelor de Pământ, înregistrările seismice pun în evidenţă un fond mult sau mai puţin continuu de mişcări, având o perioadă dominantă de obicei de 5-10 sec. şi o amplitudine a mişcării solului cu un maxim ce depăşeşte 10 μm.

5. Mişcarea cu expansiune contracţie este un fenomen normal care autoreglează sistemul Pământ –anvelopă plasmatică şi nu încalcă legile conservării energiei.

6. Procesul de schimb intra şi extrasistemic poate fi considerat ca staţionar. Sunt situaţii când intervin diferiţi factori care pot modifica brusc parametrii de interacţiune corp –mediu, cu consecinţe catastrofale locale sau chiar globale.

 

   Pe lângă variaţiile sistemice (periodice) energia sistemului Pământ – anvelopă plasmatică, evidenţiată de relaţia (1), poate varia brusc cu urmări catastrofale pentru Pământ.

dumitru
M-am nãscut în 1953 în Voineşti/Iaşi. In 1984 am absolvit Academia Tehnicã Militarã (facultatea de armament şi rachete) din Bucureşti. Anterior, în 1975, am absolvit şcoala de ofițeri de artilerie din Sibiu. Am obtinut titlul de doctor la Universitatea tehnica “Gh. Asachi”, Iaşi (conducator stiintific, prof. dr. ing. V. Belousov). Cãrti publicate : "Creaţia tehnică în domeniul propulsiei rachetelor", 2002; "Hazardul seismic", 2004; "Electroconvergenţa Pământului (Experimentul Allais-experiment crucial)", 2005; "Convergenţa şi divergenţa materiei/ Partea I-Electroconvergenţa corpurilor natural din Univers", 2007. Premii: Medalia de Aur la Salonul Internaţ. de Invenţii "Ecoinvent" (Iaşi, 2007); Medalia de bronz la Salonul de Inventica, Chişnãu, 2008. Email: crivoidumitru@yahoo.com;
dumitru

Abonează-te la newletter:

Caută în site



Formular de contact

Advertisment ad adsense adlogger