Vino si tu pe pagina de Facebook pentru o stire de stiinta, explicata simplu, in fiecare zi!
Pagina de Facebook!
În fiecare zi, o nouă fotografie din universul nostru fascinant împreună cu o explicaţie scrisă de către un astronom profesionist: Astronomy Picture Of the Day
   
Fizica Povestita

I
Fizica Povestita

Experimentul Allais –experiment crucial pentru electroconvergenţa corpurilor naturale din Univers

Experimentul Allais –experiment crucial pentru electroconvergenţa corpurilor naturale din Univers

 

Dr. ing. Crivoi D. Dumitru

Institutul Naţional de Inventicã Iaşi, România

ABSTRACT: In the paradigm (electro)convergence / divergence of natural bodies in the universe is addressing the issue anomalies” in paraconical pendulum movement highlighted by experiments conducted by Maurice Allais, etc. during eclipses, during the day / month, etc.. On the theory of (electro) convergence / divergence of natural bodies are two assumptions: a) natural corp defines the space (aristle “place”), and b) fallto place natural resonance bodies induces rotation of the local bodies and phenomenologically personalizes space. Theory presuppositions illustrates the energy variation of the Earth and its entropic matrix depending on the impact of environmental flows (Sun, planets and moon are mainly influenced bodies). It reveals the connection between anomalies” pendulum movements and systematic variation, respectively, sudden energy meridian of the location of the block, due to interaction flows (quasi) terrestrial ((eclipse phenomenon, alignment / conjunction of celestial bodies, etc.). Allais experiment confirm the veracity of the theory of (electro) convergence / divergence of natural bodies are forming what Isaac Newton called experimentum crucis ( crucial experiment).”

KEYWORDS: experiment, Allais, anomalie, electroconvergence, corp, natural.

 

   1. Introducere

Natura forţei gravitaţionale a rămas o problemă deschisă, aşa cum a lăsat-o Newton, care îşi încheie monumentala sa lucrare Principia, astfel: ,, Până acum am expus fenomenele cerurilor şi ale mării noastre, dar încă nu am dat cauza gravitaţiei. Această forţă se naşte dintr-un spirit (cauză n.n.) oarecare ce pătrunde până în centrul Soarelui şi al planetelor… Dar până acum nu am putut încă afla cauza acestor proprietăţi ale gravitaţiei şi nu imaginez ipoteze (hypotheses non fingo!)… deoarece nici nu avem material experimental suficient prin care trebuie determinate precis şi arătate legile acţiunilor acestui spirit”. Pe măsura acumulării de materiale experimentale, oamenii de ştiinţă au căpătat posibilitatea de a încerca explicarea cauzelor gravitaţiei. O direcţie majoră în acest sens o constituie încercarea de a explica forţele gravitaţionale ca un rezultat al diferenţei de sarcină dintre diferitele particule elementare. Lorentz consideră că forţele gravitaţionale sunt datorate unei uşoare diferenţe între forţa de respingere dintre două particule cu sarcini de acelaşi semn şi forţa de atracţie dintre două particule cu sarcini de aceeaşi mărime, dar de semne contrarii. În acelaşi sens al identificării celor două forţe fundamentale au fost formulate permanent, de la Lorentz până în zilele noastre, multe opinii şi au fost aduse multe argumente experimentale. Între 1900 şi1908 N. Sutherland a elaborat o serie de lucrări care demonstrează că câmpul gravitaţional trebuie să acţioneze conform teoriei electromagnetice a lui Lorentz. La aceeaşi concluzie ajunge Schuster în 1912 . Argumente specifice şi puncte de vedere similare sunt exprimate în lucrările lui H. A. Wilson (1923), H. Angenheister (1925) şi P.M.S. Blackett (1947-1956). Mai pot fi citate încă multe lucrări dedicate acestui scop de a evidenţia natura electrică a forţelor gravitaţionale, printre altele întreaga serie de lucrări ale lui W.F.G. Swan elaborate în perioada 1927-1961, lucrările lui D.W.Sciama , V.C.A.Ferraro, ş.a. [9] În România, teoria gravitovortexului propusă de I.N.Popescu (1982) lărgeşte sfera de cuprindere a actualei teorii a gravitaţiei (prin includerea unei forţe suplimentare de natură electrică) fără a-şi propune în mod explicit să explice ,, adevărata” cauză a gravitaţiei. Teoria electricităţii (deşi a fost scutită de incertitudinile şi disputele mai mult sau mai puţin filozofice care au marcat teoria gravitaţiei la sfârşitul secolului al XIX-lea) a trebuit să facă faţă, totuşi, unor numeroase stări de criză determinate de noile rezultate a unor experimente din ce în ce mai precise şi mai specifice, care au impus reevaluări majore ale vechilor reprezentări şi elaborarea a fel de fel de mecanisme specifice inventate special pentru ,,salvarea fenomenelor”. Ieşirea din acest impas s-a făcut pe o cale pe cât de originală, pe atât de semnificativă: s-a renunţat anume la orice explicare cauzală, figurativă, a fenomenelor, creându-se un formalism matematic detaşat de orice reprezentare fizică concretă, care operează la scară largă cu metodele statistice şi probabilistice. Această direcţie modernă de dezvoltare a teoriei electricităţii a ajuns în zilele noastre într-un nou impas major, fiind net depăşită de rezultatele experimentale de ne interpretat din domeniul micro şi macrocosmosului [9]. Astfel s-a ajuns în situaţia ca din ce în ce mai mulţi cercetători să fie puşi în situaţia, similară lui Maurice Allais , să reclame reconsiderarea legilor gravitaţie, în special, şi a legilor fizicii micro şi macrocosmosului, în general.

 

2. Experimente cu pendulul paraconical

   Maurice Allais a fixat pendula nu într-un punct stabil, după cum a făcut Foucault, ci cu ajutorul unei clame speciale a atârnat-o de o bilă care se rostogolea nestingherit pe o suprafaţă netedă. În aceste condiţii, se putea aştepta ca influenţa câmpului global al gravitaţiei ( Pământului, Lunii şi Soarelui) să se manifeste mai complet, iar dacă în acest câmp vor avea loc schimbări, ele să influenţeze deviaţia uniformă a planului de oscilaţie al pendulului, fig.1.

 

 

 

Fig. 1. Pendulul paraconic Allais [1]

 

Fig. 2. a. Azimuturile observate ale pendulului parconic din 7 iunie, ora 8.00 la 12 iunie, ora 14.00[1]

Legendă: 12 h T.L –ora de trecere a Lunii prin meridianul locului

 

Fig. 2.b. Analiza armonicã cu metoda Buys-Ballot a seriei iunie-iulie 1975 [1]

Fig. 2.b. Analiza armonică a seriei din iunie – iulie, 1954 utilizînd metoda Buys – Ballot

 

În anul 1958, Maurice Allais publică în revista Şcolii Politehnicii, Perspectives X, articolul întitulat “Doit-on reconsiderer les lois de la gravitation?” în care evidenţiază existenţa unei componente periodice lunisolare de 24 h 50 min. în mişcarea unui pendul paraconic, fig. 2. a. Pentru a explica valorile variabile ale azimutului măsurat, Maurice Allais apelează la următoarele efecte: efectul Foucault, un efect de întoarcere datorat suspensiei, influenţa aleatoare a bilei sferice si o influenţă periodică. Această influenţă periodică, care reprezintă aspectul cel mai remarcabil al fenomenului studiat, a fost decelat de către Maurice Allais în serii temporale constituite prin azimuturile observate în cursul unei perioade date, prin diferite tehnici de analiză armonică a căror rezultat a fost într-o remarcabilă concordanţă: filtru Buys-Ballot, prelucrarea unei grupe date de unde prin metoda lui Darwin sau metoda celor mai mici pătrate, periodgrame şi corelograme. Cu titlu de exemplu, Maurice Allais prezintă în lucrarea Should the law of gravitation be reconsidered graficul obţinut prin aplicarea metodei Buys-Ballot seriei din iunie-iulie 1955 pentru unda de 24 de ore, fig. 2. b.

   Tabelul 1[1]

< ![if !supportMisalignedColumns]>

Valorile din Tabelul 1 sunt date în grade centesimale, S – ecartul/deviaţia tip a seriei temporare constituită de valorile azimuturilor observate, R- raza undei care corespunde analizei cu filtrului Buys – Ballot.

Maurice Allais atrage atenţia asupra faptului că viteza de variaţie a azimutului corespunzător amplitudinilor a două componente periodice mai importante observate în seria iunie – iulie 1955, a căror perioade sunt respectiv în vecinătatea a 24 şi 25 de ore care sunt fiecare la un ordin de mărime egal cu o zecime din efectul Foucault, Tabelul 1. Influenţele perturbatorii constatate sunt în medie şi pe total de ordinul de două ori efectul Foucault [1]

2.1 Efectul Allais

   Influenţa lunisolară anormală s-a manifestat în mod egal sub forma unei perturbaţii remarcabile a mişcării pendulului paraconic (având toate aparenţele unui efect de ecranare) pe durata eclipsei totale de Soare din 30 iunie 1954. Planul de oscilaţie a pendulului paraconic s-a deplasat în jurul a 15 grade centesimale în momentul eclipsei, fig. 11. Forţele puse în joc sunt de ordinul de mărime corespunzătoare efectului Foucault. În esenţă, acestea au fost rezultatele experimentelor lui Maurice Allais. Acest efect asupra mişcării pendulului pe durata eclipsei este cunoscut sub numele de ”efectul Allais” sau ”efectul de eclipsă”.În anul 1958, la Institutul Politehnic din Paris, Maurice Allais a spus că experienţele sale obligă să se creadă că asupra gravitaţiei acţionează anumite forţe necunoscute. După părerea lui Allais, deviaţiile observate nu pot fi explicate prin nici una din teoriile existente ale gravitaţiei [1]. În Romania, la Universitatea din Iaşi, în timpul eclipsei din 15 februarie 1961 a fost urmărită cu mare acurateţe mişcările unui pendul Foucault. Lungimea pendulului era de 25,008 m iar greutatea corpului sferic de pendulare era de 5,5 kg. Elipsa a început la 8h 49m 3s şi s-a terminat la 11 h 16 min. 50 s. “La acest moment un fapt surprinzator s-a manifestat, pendulul a avut o perturbaţie descriind o elipsă a cărei axă mare devia în raport cu planul iniţial cu aproximativ 15o. Excentricitatea elipsei era de o,18. La sfîrşitul eclipsei pendulul a continuat să menţină oscilaţia eliptică, dar axa mare s-a apropiat rapid de planul iniţial” (Jeverdan, G.T. et al; Experiments Using the Foucault Pendulum during the Solar Eclipse of 15 February, 1961.” Biblical Astronomer. 1:18, Winter 1981.).

 

3. Electroconvergenţa corpurilor naturale şi efectul Allais

 

3.1. (Electro)convergenţa corpurilor naturale

Orice descriere teoretică a unui sistem natural presupune două aspecte şi anume: a) construirea unui model fizic /matematic pentru stările admisibile ale sistemului cât şi pentru tranziţia dintre stări; b) stabilirea principiului extrem care guverneazã interacţiunea sistemului cu exteriorul. Teoria (electro)convergenţei corpului natural (ne)masic (ca referenţial al orthoexistenţei şi, totodatã, al universului fenomenologic) are la baza două presupoziţii:

a) Corpul natural defineşte Locul/Spaţiul/Universul;

b) Deplasarea/„Căderea” corpurilor naturale (ne)masice personalizeazã „Locul”/ (Spaţiul,Timpul)/Universul prin inducerea localã a mişcãrii circulare/”curbilinii” a corpurilor care, astfel, materializeazã la scara micro si macro universul fenomenologic.

Referitor la prima presupoziţie, amintim că Aristotel, Descartes, Roger Joseph Boscovith (1711-1787), Reynolds, Mach, ş.a. şi-au fundamentat teoriile de interacţiune pe baza ipotezei unui univers nevid. Bergson a considerat că însăşi „viziunea pe care o avem despre lumea materială este aceea a unei greutăţi care cade”. A doua presupoziţie este fundamentală pentru teoria (electro)convergenţei corpurilor naturale din Univers. Având la bază deplasarea corpului natural ne/masic (schimbarea ”locului”) ca prim proces emergent de lucruri şi evenimente, presupoziţia permite reliefarea palierelor de interacţiune geentropică, respectiv, entropică a corpurilor naturale care prin rotaţia/”curviliniu” corpurilor definesc local substanţa/materia din Univers. Funcţie de starea spaţiului/locului am definit două tipuri de corpuri naturale, şi anume:

Corp/”loc” natural neentropic- referenţial al emergenţei structurale şi funcţionale al palierului neentropic al universului neobservabil şi în care fenomenele de transformare nu sunt preponderente (orthoexistenţa ), fig. 3, a

Corp natural entropic- corpul natural masic care defineşte structural şi fenomenologic palierul entropic al spaţiului/universului fenomenologic, fig. 3. b.

 

 

Fig. 3. Complementaritatea funcţiilor de stare conceptibile a (matricei) corpurilor naturale din Univers

(spaţiul de stare conceptibil al corpului natural)[9]

 

Extremele energetice (induse de prezenţa masei în spaţiu universal fenomenologic) generează/intreţin fluctuaţii vibraţionale ale “locului” – sediul/suport al corpului neentropric ce “cade” (îşi schimbă locul) şi ordoneaza/“structurează” coerent profunzimile orthoexistenţei. “Căderea” „locului” (1) cãtre un extrem (energetic, rezonant) se constituie şi ca „autoconvergenţa” a timpului si spaţiului ca autofactor de emergenţã a monostructurii ”eon-monoid” ca prim eveniment ortoexistenţial „curbiliniu”, conform relaţiei:

 

1 + autocovergenţa/autofactor = eon+monoid (~)” (1)

 

La rândul ei perechea eon + monoid” (~) autoconverge către structuri de interfaţã a universurile neobservabile si, respectiv, cel observabil/fenomenologic , fig. 4.

 

Fig. 4. Universul structural-fenomenologic

 

„Caderea” corpurilor geentropice catre ”locul natural” generează matricea fundamentalã locală de interacţiune a corpurilor masice (interacţiunea gravitaţională) din universul fenomenologic. Interacţiunea masica (gravitaţională) are la baza (electro)convergenţa neutrinico- neutronică [9]. Micro/macrostructurile masice din universul fenomenologic care prezintă fenomenul de convergenţă/divergenţă structurală şi fenomenologică sunt receptori şi totodată surse de neutrini, fig. 5. Palierul neutrinic de interacţiune al corpurilor constituie matricea fundamentală energetică in care au loc toate structurările/destructurările corpurilor naturale şi fenomenele specifice Universului fenomenologic [2 ].Se ştie că masa (micro/macro)corpurilor naturale este concentrată preponderent în neutroni, protoni şi electroni ca entităţi micromasice cu o anumită stabilitate în Universul fenomenologic [6]. Universul masic este constituit din micro/macrosisteme naturale deschise. Local, orice sistem micro/macromasic este supus fluctuaţiilor universale şi totodată, prin convergenta, respectiv, divergenta sa se constituie în sursă de fluctuaţii. Palierul masic primar de interacţiune din univers este constituit din reţeaua ondulatorie-potenţial masică coerentă întreţinută de vibraţiile neutrinico-etheronice, fig.5-6

                              

                              

Fig .5. Matricea locală de generare / “cadere”/tensionare a neutrinului/neutronului

(A-atracţie, R-respingere)[9]

 

 

 

 

Fig. 6. Palierul de interacţiune masică/neutrinico-neutronică a universului

1-corp masiv masic; 2- anvelopa entropică/d e interacţiune a corpului masiv. 1; AR-suportul universal neutrinico-neutronic de interacţiune masica (A-vertex de atracţie, R-vertex de respingere)[9]

 

   Rezultanta locală a (macro) fluctuaţiilor de interfaţă din Univers (ortoexistenţă, respectiv, universul fenomenologic) întreţin la rândul lor puterea de interacţiune/”(căderea”, in sens aristotelic) şi implicit structurează (micro)entităţilor neutrinice în sisteme micro şi macrogeentropice– surse de fluctuaţii ce întreţin palierul de interacţiune neutrinico-neutronic(masic). Astfel, centrele masice realizeazã alinierea/ordonarea zonelor de atracţie ( vertexului etheronic, A) şi a celor de respingere (vertexului etheronic, R), astfel încât rezultă o structurare a « perechilor neutrinice” asemănătoare „perechilor de electroni tip Cooper » care, pe alt palier de interacţiune (cel electric) definesc proprităţile de supraconductivitate şi suprafluiditate a materiei macroscopice. Caracteristica locală a suportului de interacţiune neutrinică este autocuplajul vertex-urilor etheronice/(pre)magnetice neutrinice (A, respectiv. R), care se constituie într-o reţea a cãrei caracteristicã principalã o constituie faptul ca prezintã un gradient al densitãţii etheronice in directã legãturã cu masa localã din spaţiu, fig. 6. Gravitaţia locala este mãsura autoconvergenţei /absorbţiei neutrinico-neutronice/protonice/electronice (ca structuri masice cu o anumitã stabilitate din Univers).

 

3.2.1 Câmpul masic

Nivelul filozofic al rezolvării problemei prezentat mai sus impune căutarea de soluţii cu un consistent substrat fizic. Palierul de interacţiune gravitaţională locală a corpurilor entropice presupune/evidenţiază, in principiu, multiple palierele de cadere” a corpurilor naturale (pre)masice care au ca rezultantã localã interacţiunea de tip masic/gravitaţional. In modelarea fizica a interacţiunii corpurilor naturale vom utilizam trei corpuri naturale ce „coopereazã”, şi anume: corpul masiv entropic (suprasistemic), (1), corpul masiv entropic, Ci ,( 2) aflat in matricea entropica a corpului 1, şi corpul masic entropic, 3 aflat în matricea entropica a corpului de influenţa preponderent Ci, 2. fig. 7. Fiecare corp masiv masic, urmarea a intercţiunii masice universale este sursa de neutrini. Pentru exemplul prezentat în fig. 7 este evident faptul ca sunt prezente trei surse de neutrini, şi anume: reteaua neutrinică a suprasistemului, 1, palierul neutrinic a corpului de influenţă preponderenta, Ci, 2, şi, respectiv, neutrinii corpului masic propriu-zis (analizat), 3. Parametrii locali de interacţiune a masei corpului, 3, (direcţia, sensul şi tăria stressului de atracţie ) sunt influenţaţi preponderent de corpul masiv de influenţă, Ci , 2 fig. 7. “Caderea” neutrinilor/ (fluxul neutrinic al) corpului de influenţă Ci, 2, determină gradientul de (an)izotropie spaţială (AR) din matricea neutrinico-neutronicã a corpului 3, prin „deformarea”/ vectorizarea ”locului”. Pe acest palier fundamental de interacţiune a a (micro/macro)universului are loc ”deformarea”/stresarea substanţei locale urmare a interacţiunii fluxurilor de neutrini (preponderent) din cele trei corpuri masice. Plasat în reţeaua neutrinică a corpului masiv, 1, corpul de influenta Ci, (sistem masic deschis) emite (îşi dezvoltă/întreţine reteaua proprie de) neutrini în zona de influenţă, 2, care ”deformează”/streseaza/tensioneaza local entităţile masice de structurã ale corpului 3 (neutronii, protonii, ş.a.- surse de neutrini) „ponderându-le” prin:

1. Creşterea anizotropiei masice locale în zona perineutronică/protonică ;

2. Structurarea rezonatorilor perineutronici/protonici ai corpului ,3, (mai pregnant în zona de impact al neutrinilor (undelor progresive) emisi de corpului masiv, 2 ), fig. 5, fig.8.

3.Tensionarea/deformarea/vectorizarea pulsatorie a ansamblului neutron-zonă perineutronică (matricea entropică neutronicã) prin autoconvergenţa (absorbţia) interstiţială (în plan perpendicular pe axa corp 2-corp 3) a neutrinilor din mediu (din reţeaua suprasistemului/corpului, 1 in principal);

4. Apariţia fenomenului de transport neutrinic în matricea entropicã a neutronului care genereazã/întreţine pulsatoriu impulsul , mn v, respectiv, forţa de inerţie proprie masei inerţiale a corpului natural(neutronului liber).

 

Fig. 7. (Electro)convergenţă neutrinico-neutronică

1- Palierul neutrinic suprasistemic; 2- Palierul neutrinic al corpului masic de influenţă, Ci;

3- Fluxul neutrinic al neutronului, N, din masa corpului propriu-zis; Rezultanta locală a momentelor vertex-rilori neutrinice perineutron, .

 

 

   

Fig. 8. (Electro)convergenţa neutronulu /protonului) , N (P)

 

1-pânza neutrinică Mi, penetrată în plan transversal de neutrinii, n1 ; 2 –entitatea substanţial ondulatorie indusă din mediu, mi; 3- momentul de rotaţe al panzei, Mi, respectiv, al masei, mi; ,momentele vortexurilor autoconvergente (de cuplaj) ale pânzei neutrinice, Mi, respectiv, mi

 

3.2.2. Câmpul magneto-masic

Pe mãsura apropierii neutronului de corpul de influenţã, 2, gradientul continuu crescãtor al reţelei neutrinico-efheronice al matricei entropice al acestuia intensificã autoconvergenţa neutrono-neutrinicã, aşa încât se intensificã fenomenul de transport perineutronic .

Fluxul neutrinic, JdV, dezechilibreazã spaţial matricea perineutronica a neutronului, N, (1) şi întreţine un fenomen de transport (cu mediul), respectiv o deplasare (în contrasens fluxului) de entităţi (pre)masice, mi,. Din raţiuni ce ţin de logica prezentării, putem asocia masei pânzei pulsatorii neutrinice în rotaţie/spinului, mi, respectiv, neutrinului de masă, mN= dV, o sarcină, q, astfel încât rezultă: q=Dm, unde, D, este constanta magnetică universală. Pentru descrierea dinamicii (micro)sistemelor masice locale, neutronului, N, de masã, dV, i se asociază forţa de gravitaţie, dVg, iar fluxului neutrinic (entităţi masice în mişcare induse din mediu) , JdV, o forţă magnetică, J BdV, astfel încât, rezultă următoarea ecuaţie pentru interacţiunea magneto masică:

F =pdV+JB (2)

 

În ipoteza că toate substanţele, Mi, din zona se mişcă cu aceeaşi viteza, v, rezulţă curentul de materie, J =Dv, astfel încât ecuaţia (1) se poate scrie sub forma:

 

F =(g+Dv+B) (3)

 

Formula (3) reprezintă ecuaţia gravitaţiei pentru unitatea masică de substanţă. Din conţinutul formulei (3) rezultă o asociere la interacţiunea masică (căderea corpurilor) a interacţiunii magneto-masice datorate neutrinilor primari ce penetrează cavitãţile/interstiţiile din zona de impact cu entităţile premasice/undele staţionare asociate unui corp natural masic, in general. Fluxul neutrinico-magnetic dezechilibreazã spaţial matricea perineutronica a neutronului, N, 1, şi întreţine un fenomen de transport (cu mediul), respectiv o deplasare (în contrasens fluxului) de entităţi (pre)masice, mi, care tensionează/structurează pulsatoriu interfaţa perineutronică şi generează forţa Coriolis locală (2μv x ω) perpendiculară pe rotaţia ansamblului neutric, fig. 8. Sub influenţa fluxulului/curentului gravitaţional (de natură neutrinico-etheronică/electrică) emis de corpurile masive cu anvelopă entropică din Univers, neutronii liberi şi cei din structura tuturor corpurilor entropice /(elementelor chimice) devin o unitatea masică energetico- informaţională [8]. Fluxul/curentul gravitaţional al corpului natural de influenţa preponderentã determinã gradul de confinarea/stresare a masei pe direcţia şi sensul rezultantei locale a fluxului de neutrini de impact in matricea neutronicã. Apare fenomenul de polarizaţie pulsatorie diferenţiată a structurilor (micro)masice din zona de impact al fluxului neutrinic cu neutronul (rezonanţă vibratorie dintre sursă de neutrini şi sistemul neutronic) care tensionează neutronul către sursă (fenomenul de stres pericorp masiv de influenta, respectiv, cosmic), Pulsaţia debitului etheronico-neutrinic interstiţial (preponderent în plan transversal în conformitate cu parametrii sursei) tensionează/streseaza masa neutronului cãtre sursa, fig. 3-5. Palierul de interacţiune gravitaţională este palierul fundamental de interacţiune a corpurilor maturale şi constituie matricea de generare, respectiv, conversie pentru interacţiunile tuturor formelor de mişcare a materiei. “Căderea” neutrinilor catre corpurile masice generează şi intreţine mişcarea naturală de rotaţie a substanţei corpurilor, esenţã a (electro)convergenţei corpurilor naturale din Univers. Ambele mişcări sunt la baza structurării şi interacţiunii corpurilor ce constituie materia. Practic, la interacţiunea cu fluxul gravito-electric, neutrinul/neutronul se comportă ca un oscilator cu proprietăţi electromagnetice (zona de impact al fluxului neutronic se constituie în monopol magnetic).

 

3.3. Electroconvergenţa Pãmântului

Pãmântul înglobat în matricea sa entropicã, P, şi plasat în matricea entropicã a Soarelui, S, (corpul natural de influenţã preponderentã) se structureazã, organizeazã şi funcţioneazã conform puterii de interacţiune/energiei, w, data de relaţia:

    (3)

unde ρ este densitatea de volum, u [J/kg] – energia internă specifică, vP[m/s]viteza Pamântului., φ – potenţialul chimic (masic), E [V/m]– intensitatea câmpului electrostatic, H[Oe]-intensitatea câmpului magnetic, iar suma caracterizează energia câmpului electromagnetic care se propagă cu, c [m/s]- viteza luminii, g[m/s2]- acceleraţia gravitaţională/electrostatică, r[m] distanţa dintre Pământ şi corpul de influenţă electrostatică (E) preponderentă (Soarele-S, respectiv Luna-L, cu sarcinele electrice aferente , qS,L) . Forma de mişcare a materiei preponderentă din mediul de mişcare a Pamântului este electrică (etheroni/neutroni polarizaţi electrostatic). Palierul de interacţiune electrostatic/neutronic (netermic) dintre corpuri (definit prin ultimii termeni ai relaţiei 2) poate fi considerat suportul fundamental de interacţiune pe care au loc procesele de natură dinamică/termică rezultat al conversiei energetice şi substanţiale din zona periterestră (definite de primii 3 termeni ai relaţiei 2 ).

Generarea entropiei este legată de manifestarea disipaţie determinată de necesitatea existenţei unei rezistenţe în procesul de transfer a puterii [3]. Disipaţia către centrul Pamântului a fluxurilor (substanţiale) este generată de diamagnetismul învelişurilor interne şi externe. Conform consideraţiilor de mai sus şi în baza relaţiei (2) se poate afirma că variaţia energiei sistemului Pământ – anvelopă plasmatică depinde preponderent de fluxul electric din mediul (Soare,…,) – flux care generează interacţiuni şi fenomene de conversie intrasistemice (electrice, masice şi entropice) care se regăsesc, în final, în valoarea momentului cinetic al mişcării de revoluţie şi de rotaţie a globului terestru şi,…, al tuturor transformărilor materiei vii şi nevii din zona (peri)terestră [6,7 ].

 

Sub influenţa câmpului gravito-electric propriu Pământului şi cel din mediu (Soare) rezultă un câmp electric local între zonele terestre ( polarizate temporar şi diferenţiat,” –„ , şi „+” şi structurile macroscopice periterestre fixe (centura Van Allen exterioară) polarizate permanent,

Totodată apare cuplajul dintre undele staţionare gravito-electrice locale şi fluxul neutrinico-etheronic emis/întreţinut de Soare, respectiv, componenta magnetică al câmpului electromagnetic, aferent soarelui/sistemul solar, fig. 9. Câmpului electromagnetic, , generat în cavitatea plasmatică inelară periterestră (centura de radiaţie interioară) penetrează atmosferă/ionosfera Pământului şi scoarţa terestră polarizând şi/sau angrenând în mişcare cinetică, de-a lungul liniilor sale (din ce în ce mai dese funcţie de densitatea crescătoare a mediului penetrat) particulele încărcate electrostatic din mediu, fig. 10. Procesul se caracterizează printr-un un continuu transfer energetic corpuscul – undă, undã-particulã, undã-particulã-undã. Penetrarea ecranelor (scoarţa terestră, atmosfera terestră, centura interioară Van Allen) se face diferenţiat funcţie de parametrii undei electromagnetice (frecvenţa, amplitudine, etc.) şi ai mediului (ecranului) penetrat (permeabilitate magnetică, permitivitate electrică, rezistivitate, etc.). Liniile de câmp magnetic, , penetrează scoarţa terestră la Polul Sud, prin zona cu permeabilitate magnetică cea mai ridicată, angrenând (grupând) în mişcare, pe ansamblu toroidală, particulele de masa mai mică/electronii liberi din plasma interioară Pământului.

 

E

 

Fig. 9. Cuplajul (electro) magnetic al Pământului cu Soarele [9]

 

Câmpului electromagnetic, , generat în cavitatea plasmatică inelară periterestră (centura de radiaţie interioară) penetrează atmosferă/ionosfera Pământului şi scoarţa terestră polarizând şi/sau angrenând în mişcare cinetică, de-a lungul liniilor sale (din ce în ce mai dese funcţie de densitatea crescătoare a mediului penetrat) particulele încărcate electrostatic din mediu, fig. Procesul se caracterizează printr-un un continuu transfer energetic corpuscul – undă, undã-particulã, undã-particulã-undã. Penetrarea ecranelor (scoarţa terestră, atmosfera terestră, centura interioară Van Allen) se face diferenţiat funcţie de parametrii undei electromagnetice (frecvenţa, amplitudine, etc.) şi ai mediului (ecranului) penetrat (permeabilitate magnetică, permitivitate electrică, rezistivitate, etc.). Liniile de câmp magnetic, , penetrează scoarţa terestră la Polul Sud, prin zona cu permeabilitate magnetică cea mai ridicată, angrenând (grupând) în mişcare, pe ansamblu toroidală, particulele de masa mai mică/electronii liberi din plasma interioară Pământului. Mişcarea pe ansamblu toroidală a sarcinilor negative, e, (în zona rece, periferică a plasmei interioare Pământului cu temperatura mai mică decât temperatura Curie) induce în plasma interioară Pământului un câmp electric coaxial care generează un curent circular ionic, e+, fig. 10 . Parametrii electrici şi cinetici ai curentului circular ionic, e+, sunt variabili în timp funcţie de fluxurile masice, electrice, termice emise de Soare şi de volumul/parametrii matricei entropice a Pământului. Astfel, apare o mişcare pulsatorie în masa curentului ionic care generează câmp electromagnetic. Mişcării pulsatorii circulare a curentului ionic inelar, e+, din interiorul Pământului îi este propriu un câmp electromagnetic al cărui moment magnetic este notat, Momentul magnetic, este înclinat faţă de axa de rotaţie a Pământului cu valori de până la 23040ll, fig.10.   

 

 

Fig. 10. Câmpurile electromagnetice din matricea entropicã a Pãmântului [9]

-momentul magnetic al câmpului EM periterestru ; -momentul magnetic al câmpului EM terestru ; -momentul magnetic al câmpului EM periterestru indus; Mr- momentul de rotaţie al curentului 6a;

Circuit electronic terestru, e

Circuitul ionic terestru, e +

Linie de câmp (electro)magnetic, · · ·
Linie de câmp (electro)magnetic,
Linie de câmp (electro)magnetic,

 

 

 

 

In ultimă instanţă, prin inducţie, acest câmp electromagnetic determină apariţia curenţilor telurici care angrenează crusta dură şi întregul Pământ în mişcarea de rotaţie. Revenind la teoria giromagnetică, se menţionează „…câmpul giromagnetic rezultat din rotaţia diurnă a Pământului şi reprezentat de momentul magnetic = 7,9 . 10 25 gauss cm3 al lui Blackett nu poate fi detectat pe Pământ, adică într-un referenţial care se roteşte odată cu Pământul în jurul axei sale.” [I. N. Popescu, Gravitatia, 1982]. Acest lucru se datorează faptului că magnetismul este un efect relativist al mişcării sarcinilor electrice. Pentru o sarcină în rotaţie câmpul magnetic corespunzător rotaţiei nu poate apărea decât în referenţiale care nu participă la această rotaţie şi în nici un caz în referenţialul de repaus al sarcinii ( în cazul analizat, la suprafaţa Pământului). Prin urmare, câmpul magnetic înregistrat în reţeaua terestră de observatoare, care orientează busola, nu poate fi cel dat de mişcarea de rotaţie a Pământului, teoria giromagnetică neputând justifica prezenţa acestui câmp. Componenta magnetică a câmpului electromagnetic, , este cea detectată pe Pământ, în timp ce componenta magnetică a câmpului electromagnetic, , este detectabilă în referenţiale care nu participă la mişcarea de rotaţie a planetei noastre. În sistemul de coordonate geografice vectorul moment magnetic rezultant al Pământului =+ are exact valoarea = = 7,9 .1025 gauss ´ cm3, iar direcţia sa face cu direcţia axei de rotaţie (D1) a lui un unghi de 11050’.    Dacă se plasează, în spaţiul circumterestru, un satelit, într-o poziţie fixă în raport cu dreapta care uneşte în orice moment Soarele cu Pământul , atunci, observatorul ar înregistra compunerea vectorială completă a acelor două momente magnetice, P0 şi Ps ( este prezent numai în partea de noapte a Pământului).

 

      (3.12)

unde j este unghiul dintre cei doi vectori şi şi , iar Ps=P0 , [97].

 

Experimentul Allais – un experiment crucial pentru validarea electroconvergenţei corpurilor naturale doin Univers

 

În Principii Newton analizează, într-un prim nivel (matematic), implicaţiile anumitor presupuneri sau axiome iar apoi recurge la comparaţia cu datele pentru a decide care dintre axiome sau legi posibile corespund faptelor din natură. Newton nu a reuşit să propună o explicaţie a cauzelor care stau în spatele gravitaţiei (nivelul trei de lucru, cel filozofic, în care să caute cauzele acestor legi nu a fost realizat). Reluăm sintetic unul din experimentele efectuate de Maurice Allais. Acesta a a executat cu pendulul paraconic, invenţie proprie având ca noutate faptul că discul/bila nu era fixat într-un punct stabil, după cum a făcut Foucault, ci cu ajutorul unei clame speciale a atârnat-o de o bilă care se rostogolea nestingherit pe o suprafaţă netedă, fig.1 a-b. În aceste condiţii, se putea aştepta ca influenţa câmpului global al gravitaţiei (Pământului, Lunii şi Soarelui) să se manifeste mai complet, iar dacă în acest câmp vor avea loc schimbări, ele să influenţeze deviaţia uniformă a planului de oscilaţie al pendulului. În timpul eclipsei solare totale din 30 iunie 1954, în momentul in care Luna a acoperit discul Soarelui, planul de oscilaţie al pendulului a deviat brusc cu 13 grade. Părea că în perioada cât a durat acoperirea totală a discului solar, a încetat şi acţiunea forţelor deteminate de influenţa Soarelui, fig. 11. Imediat ce eclipsa a luat sfârşit, pendulul a revenit la poziţia iniţială. Totul s-a petrecut în aşa fel de parcă Luna, trecând între Soare şi Pământ, ar fi constituit un “ecran” în calea forţelor de gravitaţie. Imediat ce eclipsa a luat sfârşit, pendulul a revenit la poziţia iniţială. Totul s-a petrecut în aşa fel de parcă Luna, trecând între Soare şi Pământ, ar fi constituit un “ecran” în calea forţelor de gravitaţie. Allais a publicat rezultatul experienţelor sale în mai multe numere ale “Analelor Academiei de Ştiinţe” din Franţa. În anul 1958, la Institutul Politehnic din Paris, Maurice Allais afirmă cu tărie că experienţele sale obligă să se creadă că asupra gravitaţiei acţionează anumite forţe necunoscute.

 

Fig. 11. Valorile măsurate ale azimutului pendului paraconical în perioada 28.06-01.07 (FIGURE 7A) şi cele din timpul eclipsei (FIGURE 7B) [1]

 

După părerea lui Allais, deviaţiile observate nu pot fi explicate prin nici una din teoriile existente ale gravitaţiei [2-11]. Ca întotdeauna când noul tulbură vechile teorii, şi acum, majoritatea fizicienilor au adoptat o poziţie sceptică faţă de rezultatele cercetărilor lui Allais. Ei credeau că, folosindu-se un aparataj experimental bine pus la punct, nu se pot obţine rezultate de felul acelora publicate de Maurice Allais. Pe buna dreptate ei susţineau ca pentru gravitaţiei nu există ecran şi că de această forţă nu te poţi ascunde nici cu ajutorul unor corpuri cereşti.

 

Fig.13 Fenomenul de eclipsã a Lunii(L) şi a Soarelui(S) [4]

 

   Eşecurile teoriei gravitaţie impun perfecţionarea modelului fizic fundamental care a dat naştere acestei teorii, punându-l de acord cu noile date ale astronomiei şi ale ştiinţelor fundamentale. Fenomenul de electroconvergenţă a Pământului planetară poate modela coerent interacţiunile Soare – Pământ – Lună. Variaţia bruscă a parametrilor de mişcare a pendulului fiind legată direct de modificarea locală a bruscă interacţiunilor electrice şi neutrinico-neutronice în zona de eclipsă. Componenta ”legată”, A,(centura de radiaţie exterioarã) şi cea ”liberă”, a, (centura de radiaţie interioarã) a legăturilor electrice ale Pământului răspund brusc la modificarea fluxului electrostatic repoziţionând polarizarea microsistemelor substanţial ondulatorii (etheronii/neutronii). Prin această se schimbă centru de polarizare a structurilor macroscopice redirecţionând vântul neutronico/electric care stă la baza schimbului energetic neutronic/electric local. Dezechibrele energetice create în zona meridianului de amplasare a pendulului se datoreaza modificãrii bruşte a parametrilor fluxurilor de neutrini de impact local. Ecranarea/laminarea /autoconvergenţa fluxului neutrinic solar de cãtre Luna conduce la o bruscã a schimbarea a parametrilor fluxului solar în “spaţiul” de impact cu Pamântul, fig. 13. Astfel, se modifica parametrii fizici al schimbului/transferului dintre centurile de radiaţie exterioare, (A) şi centura de radiaţie interioarã (a), respectiv între toate invelişurile Pãmantului. Rezultanta localã (în zona eclipsatã, respectiv, la meridianul/longitudinea locului de amplasare al pendulului) a fluxului neutrinic/magnetic îşi modificã brusc parametrii. În zona eclipsată se constată apariţia bruscã a unor fenomene specifice; de exemplul, apariţia unor vibraţii optice şi electrice cu efecte luminoase specifice (franje de lumină, radiaţii penetrante), scăderea temperaturii/presiunii urmarea reducerii mişcării termice la nivelul atomic/molecular, interacţiune formă câmp este foarte puternică astfel încât forma ovoidalã/oul plasat în poziţie verticală nu se răstoarnă ca şi cum şi-ar fi coboarât centru de greutate pe durata eclipsei, ş.a. Aceste efecte locale speciale din zona eclipsatã au drept cauzã principalã modificarea parametrilor fizici din “spaţiul” eclipsat. La interfaţa globului terestru cu învelişurile exterioare, locul de amplasare al pendulului, este prezentã interacţunea câmpului electromagnetic de moment magnetic, fig. 10. Acest câmp este un câmp electromagnetic local datorat fluxului neutrinic(magnetic) solar, respectiv, al al Lunii ce penetreazã anvelopa entropicã a globului terestru şi realizeazã, astfel, cuplajul magneto-masic dintre ansamblul (Pãmânt-Lunã) şi Soare. Componenta magnetică a câmpului electromagnetic, , este cea detectată pe Pământ, în timp ce componenta magnetică a câmpului electromagnetic, , este detectabilă în referenţiale care nu participă la mişcarea de rotaţie a planetei noastre. La punctul 3.2.2. am arãtat modul în care are loc interacţiunea magneto-masicã. S-a demonstrat cã orice corp natural masic din Univers interacţioneazã cu mediul neutrinic, respectiv, mediul magnetic. Autoconvergenţa neutrinico-neutronicã vectorizeazã /dinamizeazã/streseazã corpul natural cãtre fluxul de impact neutrinic. Astfel, corpului natural masic îi este proprie inerţia mişcãrii urmarea a intercţiunii neutrinico-neutronice. Plasat intr-o zona a mediului cu câmp magnetic, corpul natural masic se ”pondereazã” urmare electroconvergenţei „particulelor stabile” (nucleu, proton, neutron, electron) din matricea entropicã proprie. Prin electroconvergenţa protonului, neutronului, electronului,…, corpul natural se „pondereazã”. Avãnd la bazã precizãrile de mai sus, se poate analiza în mod ştiinţific mişcãrile pendulului pentru orice perioadã a zilei, lunii, respectiv, al anului din orice punct (peri)terestru. Azimuturile pendulului parconic observate din 7 iunie, ora 8.00 la 12 iunie, ora 14.00, evidenţiază existenţa unei componente periodice lunisolare de 24 h 50 minute în mişcarea unui pendul paraconic, fig. 2, a . Indiscutabil ca aceasta componentã este rezultatul interacţiunii specifice a matricei entropice aferente dipolului Pãmãnt- Lunã. Poziţia diurnã de aliniere a ansamblului Soare- Pãmânt-Lunã determinã o variaţie bruscã a interacţiunea magneto-masicã la meridianul locului de lucru al pendulului. Astfel interacţiune magneto-masicã se modificã brusc, fapt reliefat de schimbarea direcţiei pendulului. „Efectul Allais” caracterizat prin anomalii în mişcarea pendulului (schimbarea brusca a planului de oscilaţie cu aproximativ 13 grade centesimale) corespunde perfect cu valoarea locala a unghiului ( care este de 11050’) dintre rezultanta sumei momentelor magnetice terestre ( =+) şi direcţia momentului magnetic, , fig. 10-11. Acest fapt este în conformitate cu interacţiunea magneto-masicã ce are loc între pendul şi mediul eclipsat în care este plasat. Ecranarea (variaţia bruscã) locala a fluxului de neutrini emişi de corpul eclipsat conduce la o modificarea bruscã a rezultantei locale de interacţiune a mediului magneto-masic cu entitãţile corpusculare din masa discului pendulului. Local, vortexul periterestru pulsatoriu generator al cãmpului electromagnetic, îşi schimbã parametrii fizici (mai ales, cei micromasici/ neutrinico-magnetici) pe durata eclipsei. Este ca şi cum interacţiunile vortexului, , în zona eclipsată, ar fi dispărut brusc. Problema fascinantă a unei eventuale legături dintre electricitate şi gravitaţie este foarte veche dar ultimele cercetări în domeniul ne dau certitudinea că această legătură există. Din acest punct de vedere se poate spune că experimentul Allais, efectuat pe durata eclipsei din anul 1954, este un experiment crucial care confirmă efectul de electroconvergenţă a corpurilor care stă la baza interacţiunii micro şi macroscopice a materiei. Experimentele efectuate de profesorul Olenici în zona de nord a ţãrii /Suceava, dau o nouă dimensiune cercetărilor iniţiate de profesorul Maurice Allais în Franţa şi de profesorul Javerdan în România. Dimitrie Olenici, elev al profesorul Jeverdan, confirmă existenţa anomaliilor în viteza de rotaţie a planului de oscilaţie a pendulului (efectul Allais) cât şi modificarea perioadei oscilaţiilor (efectul Jeverdan – Rusu – Antonescu). Olenici masoarã anomaliile cu ajutorul unui pendul sfero – paraconic (o variantă îmbunătăţită a pendulului Allais) atât pe durata unor eclipse de Soare cât şi cu prilejul altor evenimente astronomice cum ar fi alinierea planetelor, conjuncţii, opoziţii, etc.) [12]. Anterior, aceste efecte erau cunoscute numai în cazul eclipselor de Soare. Profesorul Olenici prelucrează statistic valorile perioadelor de oscilaţie a pendulului observate pe durata experimentelor şi cu acest prilej evidenţiază faptul că acestea iau valori cuantificate, lucru necunoscut până la acea dată [12]. Profesorul Olenici arată în raportul preliminar, că în toate cazurile cercetate, efectul Allais a fost prezent/evidenţiat. Pornind de la ideea că efectul de aliniere a planetelor se înscrie în legea universală a alinierii tuturor corpurilor cereşti, în urma verificărilor pe timpul conjuncţiei Juno –Soare, opoziţiei Pallas – Soare şi opoziţiei Ceres – Soare, profesorul Olenici propune ca “termenul de efect să fie dat pentru alinierea planetelor care are un caracter universal şi schimbarea azimutului să fie numită perturbaţia Allais iar schimbarea perioadei de oscilaţie să fie numită perturbaţia Jeverdan-Rusu-Antonescu.”[12].

Din perspectiva fenomenului de electroconvergenţă a corpurilor naturale din Univers propunerea nu pare foarte relevantă. Abundenţa unor ”efecte ” în diferite zone ale ştiinţei reflectă stadiul incipient de dezvoltare a acesteia sau faptul că cercetarea respectivă nu se desfăşoară la nivel interdisciplinar/transdisciplinar.

4. Concluzii

1. Paradigma electroconvergenţei corpurilor naturale deschide noi perspective cercetãrii micro şi macrocosmosului;

2. Studiul aprofundat al corpurilor naturale ne aratã un Univers diferit de imaginea pe care ne-am fãcut-o despre el în cadrul experienţei noastre obişnuite ;

3. Paradigma electroconvergenţei corpurilor naturale din Univers conduce la o treapta superioarã de modelare fenomenologicã a interacţiunilor corpurilor din Univers;

4. Efectul Allais se constituie în experiment crucial pentru teoria electroconvergenţei planetare, in special, respectiv, al electroconvergenţei corpurilor masice masive din Univers, în general;

5. Electroconvergenţa Pãmântului confirmã veridicitatea ”efectului Allais” şi descrie în termeni de interacţiune magneto-masicã anomaliile prezente în mişcarea pendulului paraconic pe durata eclipselor.

 

 

Bibliografie (selectie)

 

S

2R

 

R / S

 

24h 25h

R25h / R24h

24h 25h

19.00

11.66 14.01

1.20

0.29 0.55

< ![if !supportMisalignedColumns]>

 

1.

Allais, M

Should the law of gravitationbe reconsideration? Aero/Space Engineering, September,Octomber, November, 1959

2

Aristotel

FIZICA, editura Moldova, Iaşi, 1995

3

Barow, J., ş.a.

PRINCIPIUL ANTROPIC COSMOLOGIC, Ed. Tehnicã, Bucureşti,2001

4.

Crivoi, D.,

-ELECTROCONVERGENŢA PĂMÂNTULUI, Ed. Performantica, Iaşi, 2005.

5.

Crivoi, D.,

-HAZARDUL SEISMIC , Ed. Performantica, Iaşi, 2004.

6.

Crivoi, D.,

-CONVERGENTA SI DIVERGENTA MATERIEI, Ed. Performantica, Iaşi, 2007.

7.

Crivoi, D., ş.a.

Forma ca fundament al unitãţii lumii”, contract nr. 218/25.10.1995, I.N. Inventicã Iaşi

8.

Crivoi, D.,

Electroconvergenţa corpurilor naturale din Univers, Anuarul UPA/2010,vol.I, p.437-477

9.

Crivoi, D.,

The electromagnetic interaction between The Sun and the Earth, Proceeding of the Tenth International Congres, vol.3 (Cybernetics models and technics), p. 848-862, Bucureşti, Romania, 1996

10.

Popescu,N.I.,

GRAVITAŢIA, Ed, Stiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1981

11.

Radcenco, Vs.,

TERMODINAMICA GENERALIZATÃ, Ed. Tehnicã, Bucureşti, 1994

12

Olenici, D., ş.a.

Studies upon the effect of planetary aliniements using romanian styl-paraconical pendulum at Suceava planetarium from august2002 to august 2003, Anuarul complexului muzeal Bucovina, XXIX-XXX, vol.II, 2002-2003, Suceava, 2004

dumitru
M-am nãscut în 1953 în Voineşti/Iaşi. In 1984 am absolvit Academia Tehnicã Militarã (facultatea de armament şi rachete) din Bucureşti. Anterior, în 1975, am absolvit şcoala de ofițeri de artilerie din Sibiu. Am obtinut titlul de doctor la Universitatea tehnica “Gh. Asachi”, Iaşi (conducator stiintific, prof. dr. ing. V. Belousov). Cãrti publicate : "Creaţia tehnică în domeniul propulsiei rachetelor", 2002; "Hazardul seismic", 2004; "Electroconvergenţa Pământului (Experimentul Allais-experiment crucial)", 2005; "Convergenţa şi divergenţa materiei/ Partea I-Electroconvergenţa corpurilor natural din Univers", 2007. Premii: Medalia de Aur la Salonul Internaţ. de Invenţii "Ecoinvent" (Iaşi, 2007); Medalia de bronz la Salonul de Inventica, Chişnãu, 2008. Email: crivoidumitru@yahoo.com;
dumitru

Abonează-te la newletter:

Caută în site



Formular de contact

Advertisment ad adsense adlogger